Nicolae Ceausescu nu a inteles ca era “programat” sa iasa din scena
Interviu realizat cu
generalul-locotenent (r)
dr. Constantin Olteanu
Ofiter de
tancuri, promotia 30 decembrie, 1949, dr. Constantin Olteanu a ajuns pana la
gradul de general si functia de ministru al Apararii Nationale (martie
1980-decembrie 1985), primar general al Capitalei, ulterior
secretar al CC. Evenimentele din decembrie 1989 l-au gasit pe functia de
secretar si sef al Sectiei Relatii Externe din CC. Dupa caderea regimului
comunist a fost retinut fara mandat, inculpat si condamnat in controversatul Proces al
membrilor CPEx (17 septembrie 1990-20 aprilie 1992). A publicat
peste 15 carti, unele premiate de Academia Romana. Retinem, printre altele,
urmatoarele titluri: Conceptul de putere armata la romani (1979), Evolutia
structurilor ostasesti la romani (1986), Coalitii
politico-militare.Privire istorica (1996), Comandamentul armatei romane
in Campania din 1877-1878, in colaborare (1998), Romania. O voce
distincta in Tratatul de la Varsovia (1999). Actualmente este profesor
de istorie in cadrul Universitatii „Spiru Haret”.
Simate
domnule general-locotenent, pe data de 18 decembrie 1989, la ora 18.30, in timp
ce la Timisoara flacara Revolutiei ardea tot mai intens, dumneavoastra
aterizati la Iasi. Cu ce misiune?
Ca si alti membri ai
CPEx., am fost trimis sa ma ocup de problemele economice, respectiv de
incheierea planului pe acel an, de aprovizionarea populatiei, aprovizionarea
tehnico-materiala a intreprinderilor... In subsidiar ni s-a cerut sa discutam
cu factorii de conducere ai judetelor respective si masurile indicate de
Ceausescu la teleconferinta din seara zilei de 17 decembrie, pentru asigurarea
linistii si ordinii publice. Mentionez ca trimiterea unor persoane din
conducerea partidului in judete, cu astfel de sarcini, era o practica
obisnuita, nu o exceptie.
Ati plecat
cu una si ati dat de alta acolo!...
Nu am dat de nimic!
M-am ocupat doar de problemele economice.
Nu v-a interesat deloc situatia efectivelor militare din garnizoana, avand in vedere ceea ce se petrecea in tara, respectiv la Timisoara?
Dupa cum am
explicat la vremea respectiva si in instanta - ulterior am si mentionat in
unele articole publicate in revista Dosarele istoriei, dar si in alte
reviste -, eu nu am fost trimis la Iasi, precum si in celelalte judete –
Vaslui, Suceava si Botosani -, cu vreo imputernicire cu caracter militar, cu
toate ca inca eram general-colonel in activitate, in rezerva fiind trecut abia
in 1990. Deci nu aveam calitatea de a da ordine unitatilor MApN, MAI,
Departamentului Securitatii Statului sau Garzilor Patriotice. Cunosteam foarte
bine reglementarile in domeniu, ca doar contribuisem si eu la elaborarea lor,
multe dintre acestea chiar eu le aprobasem, asa ca nu-mi puteam permite sa nu
le respect. Nici nu mi s-a cerut, nu mi s-a sugerat si nici prin minte nu mi-a
trecut sa iau initiativa, de pilda, de a cere unor unitati militare sa treaca
la alarma de lupta, asa cum se pretinde in rechizitoriu, intrucat m-as fi pus
singur in situatia ridicola de a fi fost refuzat. In plus, in perioada aceasta,
de la 18 la 22 decembrie, cat m-am aflat in zona, nu am intrat in nici o
unitate militara, nici a MApN, nici a MAI. M-am intalnit, ce-i drept, cu
locotenent-colonelul Ion Cioara - devenit ulterior general-locotenent, atunci
pe functia de sef de stat major la Divizia 10 Mecanizata „Stefan cel Mare”- pe
19 dimineata, la primul-secretar, cand se prezentase sa-i raporteze, cum erau
uzantele, ca s-a inapoiat din permisie. Ma cunostea bine, asa ca mi s-a adresat
cu apelativul de atunci: „Tovarase ministru, in legatura cu indicativul pe
care l-am primit, raportez ca nu s-a aplicat in totalitate...” Si mi-a explicat de ce nu s-a aplicat.
Practic, el fiind plecat din garnizoana si la comanda ramanand secretarul
consiliului politic, nu distribuisera munitia pe oameni, cum cerea indicativul.
Si Cioara m-a intrebat: „Sa o dau?”
„Las-o acolo, am zis, ca nu se intampla nimic. Ce sa faci cu ea?” Si i-am mai precizat – erau de fata mai
multi oameni - ca daca vor avea loc demonstratii, cumva, strada este a lor, a
demonstrantilor. „Voi nu interveniti cu nimic, am spus. Doar daca
ataca obiectivele, daca le incendiaza, atunci e altceva.... Dar pe strada nu
aveti ce face voi cu armele”. Ca ma intreba, de pilda, si Ion Catrinescu,
prim-adjunct al Sectiei Organizatorice a CC al PCR, al lui Emil Bobu - venise
acolo de pe 17, de duminica -, si vroia sa-i explic cum se poate rezolva
chestiunea la Timisoara. „Domn’e, prin metode politice, i-am spus. Nu
cu pusca, sa fie limpede. Acestea nu sunt chestiuni pe care sa le dezamorsezi
amenintandu-i pe oameni cu arma”.
Si cu toate acestea ati fost acuzat ca ati impiedicat revolutia de la Iasi...
Acuzatii neintemeiate,
pe care le-am demontat in instanta, invocand legile si regulamentele in vigoare
la acea data si aratand faptele derulate atunci si acolo, cand nici o
subunitate militara nu a fost trimisa in strada, cand nu s-a tras un foc de
arma nici inainte si nici dupa 22 decembrie, neexistand, prin urmare, morti sau
raniti. Abia dupa ce s-a anuntat la televizor despre fuga cuplului Ceausescu
din sediul CC al PCR, cu elicopterul, situatia avea
sa devina, oarecum, precipitata - si confuza in acelasi timp - si la Iasi.
Precipitata pentru ca oamenii au inceput sa se adune in piata, confuza pentru
ca la varful puterii locale s-a resimtit imediat efectul vidului de putere de
la centru. Dar acest subiect merita un studiu aparte, eu spun doar ca atunci am
vazut clar care este efectul centralizarii excesive a puterii, aceasta fiind
una din cauzele majore care au contribuit la anihilarea atat de rapida a
activitatii organelor locale de partid ale regimului. Pentru multi fuga lui
Ceausescu a fost un soc, pentru altii insa, intre care si eu, nu evenimentul
acesta a constituit marele semn de intrebare, cat stirea sinuciderii
generalului Vasile Milea, etichetat drept tradator, stire care fusese transmisa
la radio ceva mai inainte. Retin ca in momentul acela ma aflam in sediul
Comitetului de partid impreuna cu Maria Ghitulica, prim-secretar al
judetului, si cu Ion Catrinescu. Si imediat a intrat aghiotantul meu, capitanul
de securitate Gheorghe Ciulean, care m-a intrebat direct ce cred, Milea s-a sinucis sau a fost lichidat. I-am raspuns ca, intrucat nu
dispun de alte informatii in afara de ceea ce s-a transmis la radio, nu ma pot
pronunta.
Acum, dupa
ce s-au mai adunat informatii, credeti in sinuciderea lui Vasile Milea?
Da!
Deci, o data cu fuga lui Ceausescu de la Bucuresti, si cu celebra, de acum, cerere a Elenei Ceausescu adresata catre noul ministru al Apararii, respectiv Victoras...
Vedeti dumneavoastra,
s-a speculat mult pornindu-se de la aceasta discutie, dar eu nu cred ca intre
Elena Ceausescu si Victor Stanculescu au existat relatii chiar atat de..., sa
le zicem amicale. Dimpotriva. Si ma bazez pe urmatoarele argumente: In primul
rand ca nu l-am vazut sau intalnit la cabinetul ei niciodata, cum ii intalneam
pe altii, desi in CC a venit de multe ori, la primul ministru, la Silviu
Curticeanu - seful cancelariei –, la Dumitru Apostoiu – secretar prezidential –
si la mine. In al doilea rand, cand eu l-am propus sa incadreze functia de sef
al Directiei a V-a de Securitate si Garda, singura care s-a opus a fost Elena
Ceausescu. Si tot ea s-a opus si in 1984 cand, aflandu-se la Neptun, m-am dus
sa o consult in legatura cu avansarea la gradul de general-colonel a lui si a
lui Ilie Ceausescu. „Care e Stanculescu, mi-a zis, ala inalt? Si de
ce vrei sa-l faci general-colonel, nu-i ajunge ce este? Ha?” Nici cu avansarea lui Ilie Ceausescu nu a
fost de acord, dar aici avea un argument logic solid, dupa parerea ei. „Stii
ce, Olteanule? Pai, daca-l facem general-colonel pe Ilie, trebuie sa-l facem si
pe celalalt de la Baneasa, si ala e mai...decat asta!” Aluzie la Andruta
Ceausescu, comandantul Scolii militare a MI.
Ce ati
facut dumneavoastra mai departe, la Iasi, dupa vestea decolarii elicopterului?
In primul rand ca la
auzul acestei stiri, Maria Ghitulica si-a cerut scuze ca trebuie sa-si conduca
fiica la gara, intrucat urma sa plece la Focsani. Atunci eu, nemaiavand de unde
sa cer relatii, intrucat la CC nu mai raspundea nimeni, am sunat acasa, sperand
sa aflu cate ceva de la sotia mea. Desi
era ingrijorata de ceea ce se petrecea in Capitala, sotia nu dadea semne de
panica, si asta m-a bucurat. Printre altele m-am sfatuit cu ea daca sa vin sau
nu in Bucuresti si mi-a zis ca, date fiind evenimentele aflate in plina
derulare, nu avea rost sa ma grabesc. Asa ca ad-hoc am luat atunci hotararea sa
ma duc la Buzau, unde oricum eram mai aproape de Bucuresti, urmand sa o tin la
curent cu ceea ce voi face mai departe. La randul sau, Ion Catrinescu a vrut sa
ia legatura cu seful lui, la CC, numai ca i-a raspuns
centralista, comunicandu-i codificat ca in CC erau alti „locatari”. Atunci,
atat el cat si capitanul Ciulean au zis ca ei singuri nu pleaca la Bucuresti,
si ca ma vor urma. In consecinta, am luat legatura cu generalulul-locotenent
Ion Dandareanu, comandantul Armatei a II-a de la Buzau, rugandu-l sa ne asigure
un mijloc de transport. Acesta m-a intrebat daca sunt de acord sa calatorim
impreuna cu colonelul Boar, seful Serviciului de contrainformatii militare al
Armatei a II-a, care tocmai se afla cu treburi in garnizoana Iasi. S-a convenit
ca plecarea sa aiba loc de la sediul comandamentului Diviziei 10 Mecanizata
„Stefan cel Mare”, la comanda careia se afla, cum spuneam, locotenent-colonelul
Ion Cioara. Acesta ne-a trimis un ARO si am plecat, nu inainte de a mai
raspunde la un apel telefonic venit de la colonelul Constantin Plesa, seful
Inspectoratului judetean al MI, care vroia sa o informeze pe prim-secretar ca
tocmai primise ordin de la generalul Iulian Vlad sa nu intreprinda nimic, sa mentina
efectivele in unitati si sa nu foloseasca violenta in relatiile cu persoanele
civile care ar fi vrut sa intre cu forta in obiectiv. O data ajuns la Divizie,
i-am vazut la televizor, dupa ora 14.00, in uniforma militara, pe
generalii-colonei (r) N. Militaru si Sterian Tarca, pe generalul-locotenent
Mihai Chitac - comandantul garnizoanei Bucuresti -, si pe generalul-maior Gh.
Voinea - comandantul Armatei I -, care indemnau militarii sa se alature
poporului, respectiv noii orientari politice. La ora 15.00 am plecat spre Buzau
cu colonelul Boar, asa cum convenisem cu generalul Dandareanu, pe itinerarul
Targu-Frumos-Pascani-Roman, intalnind peste tot cetateni care, vazand un ARO cu
numar de inmatriculare militar si pe colonelul Boar in uniforma de ofiter de
infanterie, ne faceau foarte entuziasmati semnul victoriei. In apropiere de
Buzau am intalnit pentru prima oara grupuri de tineri cu steaguri tricolore
carora le decupasera stema.
Eu speram
sa comentam cate ceva despre ceea ce presa a comentat la un moment dat in legatura cu ceea ce se intampla dincolo de
Prut, cu trupe sovietice aflate in asteptare, gata sa intervina la un ordin sau
la o anumita chemare... Chiar am vazut la Tv cand cineva din randul asa-zisilor
revolutionari le-a solicitat interventia.
Sa ne lamurim! Eu l-am
mai auzit pe Niculescu Mizil la televizor, intr-o seara, cum ca se vedeau
tancurile dincolo de Prut, aceasta in 1968. Pai, tancurile pot sa se vada, ce
treaba avem noi daca sunt in gradina lui si nu le vedem decat uitandu-ne peste gard.
Nici o problema, facea demonstratie de forta, adica presiuni. Provoca. Asa o fi
fost si acum, dar eu nu stiu. Nu s-a discutat acest aspect. Doar Maria
Ghitulica, prim-secretarul - femeie fiind si, confruntandu-se cu astfel de
probleme inedite, devenise complexata -, vazand ca exista o cerere pentru un numar de 40 de turisti sovietici, care
mai venisera la rude in fiecare an, de Craciun, m-a intrebat daca sa le dea
drumul. „Da, doamna, dati-le drumul”, i-am zis. Nu am inchis granitele,
pentru ca nu a dat nimeni nici un ordin. Ca ar fi iesit altceva. Dar ca ar fi
fost vreo solicitare sau tentativa sa intervina trupele sovietice si
locotenent-colonelul Cioara a actionat ferm, nu stiu. De fapt, cu el nu m-am
mai intalnit decat atunci, la plecare spre Buzau, cand am ajuns la
comandamentul Diviziei. In timp ce tocmai vorbeam cu el despre noua situatie,
la un moment dat a venit un ofiter si i-a raportat ca un grup de cativa
indivizi, care afirmau ca sunt revolutionari, ii cereau lui ca in calitate de
comandant de garnizoana sa mearga in Piata, ca urma un miting, si sa precizeze
pozitia Armatei. Fireste, Cioara s-a uitat la mine. „Tovarase
locotenent-colonel, i-am zis, parerea mea e sa te duci, dar lasa
pistolul aici, si spune-le ca Armata e in cazarmi si isi vede de treaba ei, nu
are ordin sa-i reprime. Si sfatuieste-i sa nu atace unitatile militare, nici
ale MApN, nici ale MI, si sa nu produca
acte de violenta asupra militarilor izolati pe care-i intalnesc, pentru ca s-ar
putea sa reactioneze si nu stim care vor fi urmarile intrucat noi suntem acum
intr-o situatie deosebita, avem armament si munitii si daca suntem agresati
putem face uz de ea”. I-a raportat generalului Dandareanu, s-a dus, a
vorbit, oamenii au inteles si cu asta s-a ispravit,
am plecat si eu, cu colonelul Boar, si cu cei doi, dupa mine.
N-ati mai
primit indicatii de la Bucuresti niciodata cat v-ati aflat la Iasi?
Nu. In cursul zilei de
22 nu ma sunase decat generalul Vasile Milea, pe la ora 8.00, inainte sa se
intample ceea ce s-a intamplat, ca stia ca eu raspund de Suceava si, cum acolo
era prim-secretar unul numit in noiembrie,
Gheorghe Catana - pe care chiar eu il instalasem -, argesean de-al lui,
m-a consultat daca sa-i trimita 50 de soldati. „Ce sa faca ala cu soldatii?”
l-am intrebat. „Asa, ca sa aiba si el acolo, ca nu are soldati, pentru ca nu
sunt unitati operative pe teritoriul judetului Suceava”. „Parerea mea
este sa nu-i trimitem nimic” am zis. Am mai vorbit cu seful de stat major
de atunci al garzilor patriotice (GP) la Comitetul Central - functie pe care o
indeplinisem si eu – respectiv cu colonelul Corneliu Parcalabescu, numit in
functie recent. Pe Parcalabescu eu l-am sunat ca sa-l intreb daca au dat
munitie la garzi. Mi-a confirmat ca nu. Apropo, am putea face o paranteza in legatura
cu GP, care prezinta interes...
Va rog...
In 1979, cand am fost
numit sef al Statului Major Central al GP si, in acelasi timp, si consilier
militar al lui Ceausescu, am stabilit cu generalul Ion Coman, atunci ministrul
al Apararii, sa luam munitiile de la GP, pentru ca erau raspandite peste tot,
in fabrici si in uzine, si sa le mutam in depozitele Armatei. Am facut
socoteala ca operatiunea asta ar fi insemnat o cheltuiala de 100 de milioane de
lei. S-a prins in raportul anual inaintat de MApN catre Consiliul Apararii si
s-a aprobat. Eu vorbisem in prealabil si cu Ceausescu, ca asa se rezolvau
treburile. „E mai bine asa pentru noi”, am justificat. „Bine, a
zis, ai vorbit si cu Coman?” Ei, si asa s-a intamplat ca in 1989 GP
aveau in dotare numai arme, nu si munitii. Va dati seama ce se intampla in 1989
daca GP aveau si munitii?
Cum, eu am intalnit la Revolutie muncitori din GP cu munitii! Cine a dat ordin sa se distribuie iar munitii la GP?
Nu stiu cine a dat!
Vedeti dumneavoastra, in una din aparitiile sale la tv, Victor Stanculescu
spunea ca s-a dat ordin ca armata sa intre in cazarmi. Cine a dat ordin sa se
scoata armata din nou? Nu mai spune nimeni.
Cand s-a
dat ordin sa intre armata in cazarmi?
Pe 22 decembrie, la
ora 15.00! Eu cand am ajuns la Buzau, la ora 20.00, Pastinica - era colonel,
tinea locul sefului de stat major – vorbea de zor la telefon in legatura cu
trimiterea a doua regimente de la Braila si de la Ramnicu Sarat la Bucuresti.
Si omul le stabilea ca la regulament, metodic, itinerarii, trei zile hrana
rece, munitii pentru situatie de lupta, parole, cine-i recunoaste, cine-i
asteapta la intrare in Bucuresti etc. Normal, i-am intrebat si eu ce executa ei
acolo:„Executam ordinele comandantului suprem!” mi-a raspuns Dandareanu „Care
comandant suprem, am zis, ca nu mai e nici un comandant suprem!” „Pai,
avem o nota telefonica, primita pe la pranz, incolo nu mai avem nimic” s-au
justificat ei. Mi-au explicat ca legatura cu MStM se realiza prin
viceamiralul Mihai Aron si generalul Ilie Constantinescu si ca aveau ordin sa
trimita unele regimente la Bucuresti, dar fara sa cunoasca exact misiunea. Eu
acum stiu de la generalul Nicolae Eftimescu, prim-adjunct al sefului MStM si
sef al Directiei Operatii, ca pe 22
decembrie, in jurul orelor 14.00, au pus la punct celebra nota telefonica
numarul 38, care, dupa ce a fost
amendata si insusita si de generalul Victor Stanculescu, s-a transmis in toata
Armata, ordonandu-se intoarcerea trupelor in cazarmi. Ca dupa cateva ore cineva
sa ordone miscarile acelea de trupe, adica sa scoata iar Armata in strada cu
urmarile care se cunosc. De ce? Si cine? Nu eu sunt indriduit sa raspund la
aceste intrebari.
Care va sa
zica ati ajuns la Buzau din proprie initiativa. Cum ati petrecut acolo?
Data fiind situatia
existenta, i-am cerut generalului Ion Dandareanu sa ne gazduiasca. Surprins,
acesta nu ne-a raspuns imediat si l-am inteles, pentru ca trebuia sa ceara
aprobare de la esalonul superior. A obtinut aprobarea, despre care-mi va da
relatii a doua zi, si ne-a cazat in caminul militar. Ne-am mai revazut
dimineata, pe data de 23 decembrie, in sufragerie, unde ne-a invitat la micul
dejun. A venit insotit de colonelul Boar. Atunci, la intrebarea mea daca la Bucuresti se cunoaste ceva despre
prezenta noastra acolo, el mi-a spus ca i-a raportat generalului Stanculescu. „Si
ce a zis Stanculescu?” m-am interesat. „A zis ca sa fiu gazda buna”. Atat.
Dupa care nu l-am mai vazut pe Dandareanu pana incoace, tarziu. Nu a mai venit
nimeni. Decat cativa ofiteri de paza la usa, cu pistolul mitraliera, “ca sa ne
apere de teroristi”, asa ni s-a explicat. Ulterior au mai trimis ba cate
o femeie de serviciu, ba un medic sa ne masoare tensiunea, sau vreun ofiter sub
diferite pretexte, in realitate sa vada cum reactionam. Si ne-au trecut la regimul
de hrana al trupei. La telefon am mai avut acces doar pe 23 decembrie, cand,
cam pe la ora 11.00 ne-au dus in biroul serviciului contrainformatii, la Boar,
sa vorbim acasa. De fapt, generalul Vasile Gheorghe, seful Directiei a IV-a de
contrainformatii militare, dorea sa stie daca sunt de acord sa declar ca-mi
schimb atitudinea si trec de partea noii puteri. Nu a vorbit Vasile cu mine,
desi am fost colegi, dar, oportunist, i-a pus pe subordonatii lui sa ma
chestioneze. Urmatoarea legatura prin telefon cu familia s-a mai realizat abia
dupa patru luni.
Nu v-a
interogat?
Atunci nu, nimeni!
Ulterior, dupa ce ne-au dus la Bucuresti, pe 31 decembrie.
De ce v-au
expediat tocmai dupa atata timp la Bucuresti?
De fapt, ar fi trebuit
sa ajungem mai devreme la Bucuresti sau, dupa cum aveam sa deduc ulterior, dupa
25 martie 1991, cand Tribunalul Militar Teritorial, ca instanta de fond, a
pronuntat achitarea mea - atacata ulterior cu recurs extraordinar introdus de
procurorul general, dar asta e alta poveste -, ar fi trebuit sa ajung direct in
Rai, sau, ma rog, altundeva, fara a mai ocoli pe la Bucuresti. Cert e ca dupa
25 martie 1991 am reusit sa aflu unele detalii interesante in legatura cu
situatia mea din acele zile de retinere ilegala de la Buzau, intre care si faptul
ca generalul Militaru, ajuns ministru al Apararii, a ordonat sa fiu adus la
Bucuresti cu un elicopter. Cunoscand modul in care se procedase cu generalii
Constantin Nuta si Velicu Mihalea, care fusesera lichidati in timpul unui
astfel de transport, generalul-locotenent Nicolae Stan - aflat de fata cand s-a
dat acest ordin -, mi-a relatat ca atat el cat si generalul Dandareanu au
evitat efectuarea operatiunii, invocand vremea nefavorabila. Le-am multumit de
fiecare data cand am avut prilejul acestor camarazi care, intr-un fel, au
riscat menajandu-ma astfel. Ulterior, generalul-colonel Marin Nicolescu, atunci
consilier al ministrului Apararii, avea sa-mi confirme si el acest episod,
spunandu-mi, in plus, ca generalul Militaru i-a ordonat sa verifice eventualele
motive pentru care generalul Dandareanu s-a purtat atat de ospitalier cu mine.
Ca generalul Nicolaescu a intocmit un raport prin care cerea sanctionarea
generalului Dandareanu, care sanctionare, spre nemultumirea lui, s-a redus
decat la o simpla discutie intre Dandareanu si Militaru, aceasta este una din
micile enigme ale naturii umane.
Deci, in ultima zi a anului de gratie 1989 ati ajuns, in sfarsit, „acasa”, la Bucuresti.
Da, pe 31
decembrie ne-au adus cu doua autoturisme de teren si o escorta serioasa la
Centrul de Instructie al Trupelor de Geniu, pe Soseaua Oltenitei, unitate
transformata ad-hoc in inchisoare, respectiv cu gratii la usi si garda
asigurata de Regimentul 2 Mecanizat. L-au adus si pe Dascalescu intr-o celula
vizavi, apoi l-au depus si pe generalul Vlad. Si Dascalescu, interesant, in
noaptea de Anul Nou m-a intrebat printre gratii: „Stii ceva cu
Transilvania, au luat-o ungurii?” „Nu stiu nimic, si nu cred ca se poate
intampla asa ceva”, i-am raspuns. El avea in vedere niste lucruri mai rele.
Avea mai multe nedumeriri el, printre care si aceea ca de ce m-a pus Ceausescu
pe mine ministru al Apararii daca nu aveam studii la Moscova...
Dar pe
Vasile Milea de ce l-o fi pus, ca nici el nu avea studii la Moscova?
Avea o datorie mai
veche, din 1962, dupa cum mi-a explicat mie nea Vasile mai tarziu. El era
comandantul Scolii Militare de Ofiteri de Tancuri din Pitesti, a venit
Ceausescu - cand a fost rascoala aceea din Regiunea Arges, dar inspre Slatina,
pe Olt -, l-a chemat pe Milea la Comitetul Regional, au scos tancurile, cu
munitii pe ele, si desi nu au tras in tarani, acestia vazand tancurile s-au
speriat si s-au retras. Deci pe Milea l-a retinut de atunci.
Cu
generalul Vlad nu ati discutat acolo despre Revolutie, nu ati comentat nimic?
Doar unele aspecte. De
pilda, in 1991, cand s-a pus pe rol problema baietilor de la Campina, care au
cazut la Otopeni, aflandu-ne la plimbare, intr-o curte, la Jilava, am profitat
de un moment de ragaz si l-am intrebat: „Ati auzit ceva cu treaba
aceea?” Mi-a raspuns ca nu. „Stiti
cine e de vina?” „Mortii!”
Cine a zis
„mortii”?
Eu. Si el a confirmat.
Dar nimeni nu vrea sa stie cine si de ce.
Dumneavoastra
stiti de ce?
Stiu ca, mai ales din
1978, de cand a evazionat, pe 19 mai acel an, avionul de la Baneasa, BN-2, si a
ajuns in Austria, s-a luat masura ca aeroporturile si aerodromurile sa fie
aparate de armata. Ca atare s-a infiintat o sectie la MStM de acest profil,
condusa de colonelul Dumitru Mitica, granicer, ofiter foarte bun. Fiecare
aeroport avea paza lui, cu comandantul respectiv. In afara de aceasta, fiecare
aeroport, cu atat mai mut Baneasa si Otopeni, aveau planuri pentru situatii
deosebite. Si aceasta din decembrie 1989 a fost o situatie deosebita. In care
planuri se prevedea cum se mareste garda, care sunt unitatile si subunitatile
de interventie - si acelea erau de la Regimentul 2 Mecanizat, pentru ca eu m-am
ocupat concret de treaba aceasta si cand eram ministrul Apararii. Am discutat
si cu generalul Milea despre modul de organizare a acestor exercitii, atragand
atentia ca nu e vorba de teorie, ci ca trebuie practica, astfel incat
subunitatea sa stie concret care este sectorul incredintat - fara sa ne batem
ca turcii la Targoviste, in noaptea de pomina zugravita de Aman -, sa stie unde
sunt cei de la Interne, unde sunt Garzile, unde e Armata - tot o companie din
Regimentul 2 Mecanizat, si acest regiment trebuia sa mai dea ca interventie,
daca era nevoie, o companie de tancuri pe aeroportul de la Alexeni, unde se
afla Regimentul 94 Elicoptere, primul nostru regiment de acest fel. S-au facut
multe exercitii in legatura cu treaba aceasta. De ce nu s-a aplicat planul?
De ce?
In primul rand ca a
venit generalul Nicolae Militaru, un om care nu lucrase o zi in organele
centrale, care nu stia nimic despre aceste treburi, necum sa puna in aplicare
acest plan. Unde au fost aceste subunitati? Ca Regimentul 2 Mecanizat a fost pe
aeroport - mie mi-au confirmat militarii care m-au pazit in Oltenitei - si a
facut fiecare ce l-a taiat capul! Aceea a fost o provocare si trebuie sa
raspunda cei care au facut-o.
Care au dat
ordin?
Da, care au dat ordin,
fara sa tina cont ca exista un plan. Toata lumea implicata stia parolele, toti
cunosteau dispozitivul, se cunosteau intre ei, ca facusera repetitii...
Ofiterul care era trecu in plan, nominal, acela trebuia sa fie trimis, cu
subunitatea lui, nu altii.
A fost o greseala, poate...
Nu, nu, nu! Nu a fost
greseala. A fost provocare.
Credeti ca Ceausescu a anticipat cumva?Bine, fobia tradarii o avea el mai de mult, tocmai de aceea intreb, cum de a fost posibil sa-l ia pe nepregatite?
Da, a rezultat ca a
fost surprins. Dar eu as propune sa o luam invers. In 1989 nu au corespuns
multi in functia pe care au avut-o, in frunte cu Nicolae Ceausescu. Pentru ca
el trebuia sa rezolve aceasta problema prin metode si mijloace politice si nu ar mai fi avut loc episoadele
dureroase care se cunosc.In concluzie, cum apreciati ca s-a purtat armata in
conditiile acelea exceptionale?
Aici trebuie sa facem
o deosebire neta: una a fost soldatul de rand, inclusiv ofiterul - pana la un
anumit nivel -, si alta a fost conducerea armatei. Eu l-am intrebat, de
exemplu, pe generalul Stefan Guse, in 1991, cand ne-am intalnit intamplator, la
Predeal: „Fanica, de ce te-ai dus tu la CC atunci, pe 22 decembrie, si nu
te-ai dus la minister, pentru ca ministrul nu mai era si, ierarhic, tu urma sa
preiei comanda?” „Pai, m-a blocat Stanculescu!” mi-a raspuns. „Bine, dar
Stanculescu te-a blocat ca erai deja in CC, insa ce ai cautat tu acolo in loc
sa te duci direct la minister?” A murit si nu mi-a dat raspunsul.
In concluzie, mai concluzionam o data, domnule general, putea sa actioneze Armata mai bine decat a facut-o?
Armata este singura institutie, dupa parerea mea, care, cu toate minusurile, inconsecventele si sincopele a actionat pozitiv, pentru ca nu s-a implicat intr-o reprimare desi fie la ordin, fie intamplator, fie provocata putea sa o faca. Dar nu a facut-o! Dimpotriva, a perceput situatia asa cum trebuie. Si, ca sa va raspund si mai concret la aceasta intrebare, putem spune ca Armata, in decembrie ‘89, a actionat asa cum a fost comandata.
Jocul
Securitatii
Interviu realizat cu
prof.
univ. dr.
Cristian
TroncotA
Reputat specialist in studierea serviciilor secrete, prof.
univ. dr. Cristian Troncota a publicat pe aceasta tema numeroase articole,
studii, monografii dintre care: Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete
romanesti (1994); Mihail Moruzov si Serviciul Secret de Informatii al
armatei romane (1997); Istoria serviciilor secrete romanesti. De la Cuza
la Ceausescu (1999); Glorie si tragedii (2003); Duplicitarii
(2003). Este decanul Facultatii de Informatii din cadrul Academiei Nationale de
Informatii. Din 2002 este seful Colegiului Superior de Siguranta Nationala
Rolul jucat de Securitate in preajma si in
timpul evenimentelor din decembrie 1989 a prilejuit abordari dintre cele mai
diverse: la o extrema se situeaza incitarile la reprimarea fizica a
lucrătorilor institutiei, concretizate prin lozinci de genul „Securisti-teroristi”,
iar la cealalta extrema se afla prezentarea acestei institutii drept
organizatoare a doborarii regimului comunist. Intre aceste doua limite, unde se
asează, in opinia dumneavoastra, adevarul?
In mod evident ambele abordari sunt false. Si voi
incepe cu discutarea celei de a doua.
Securitatea nu a fost o institutie pucista. De altfel, in conditiile regimului existent pana in decembrie 1989 era imposibil pentru o persoana din conducerea acestui departament chiar si sa conceapa, nemaivorbind sa organizeze, o varianta pucista de depasire a situatiei de criza in care se afla tara. O asemenea solutie ar fi reprezentat insa pentru institutie o eroare, o cadere profunda, ar fi coborat-o mai mult chiar decat o facusera erorile din perioada anilor ‘50. Sa gandim lucrurile si altfel: Ar fi raspuns populatia la cerintele obiective de innoire a societatii daca indemnul catre acestea l-ar fi facut Securitatea? Nu se compromitea totul?
In legatura cu celalalt aspect, Securitatea nu se
putea angrena in actiuni represive, intrucat un semenea
comportament ar fi condus la consecinte similare cu cele suferite de ofiterii
unguri in timpul revoltei din 1956, cand au fost pur si simplu vanati pe strazi
si ucisi. In luna august 1989, generalul Iulian Vlad a studiat personal in
arhive documentele privind evenimentele din Ungaria anului 1956 si a tras
concluziile de rigoare. El a inteles ca, daca ordona represalii, furia multimii
va nimici tot ce insemna fizic institutie si oamenii ei. Si nu a dispus asa ceva.
Viata ne arata ca aceia care au calculat daramarea
sistemului, cei care au elaborat scenariul acestei rasturnari au scontat pe
implicarea Securitatii in actiuni violente. Ceea ce nu s-a realizat. De ce au
calculat gresit? Pentru ca nu au cunoscut situatia reala a Securitatii, nu au
cunoscut lucrurile din interiorul acesteia. Fie-mi permisa o scurta paranteza.
Exageram oare vorbind despre „scenarii?” Nicidecum!
Toate serviciile mari elaboreaza asemenea lucrari, cu obiective strategice,
tactice, masuri de realizare a lor. Stiind aceasta nu avem dreptul sa eliminam
cu usurinta o asemenea idee, ridiculizand-o prin afirmatii ironice de felul
„scenarita este o boala a noastra.” Proiectele mari, cele care schimba soarta
unor popoare sau a unor regiuni intregi trebuie si sunt in realitate analizate
mai intai prin astfel de scenarii complexe.
Revenind la ideea anterioara, ne putem intreba de ce
nu a fost cunoscuta adevarata situatie din interiorul Securitatii. Raspunsul
este desigur complex, dar o componenta majora a sa este aceea ca inca din
decembrie 1964 consilierii sovietici fusesera eliminati din aparatul de
Securitate. Semnificatia profunda a acestei actiuni poate fi corect apreciata
numai atunci cand facem o comparatie cu celelalte tari: din Ungaria consilierii
sovietici au plecat in noiembrie 1991, iar din fosta RDG o data cu retragerea
ultimelor trupe sovietice.
In contextul ostilitatii generale, intelegand prin
aceasta atat aprecierile din exterior, cat si atitudinea populatiei, singura
modalitate prin care institutia putea supravietui era aceea sa nu se implice
nici in puci, nici in represiune. Ceea ce a si facut.
Pozitia de non-combat, de pasivitate atat fata de
vechiul, cat si fata de noul regim reprezenta unica modalitate prin care se
facea posibila realizarea unor innoiri in tara si se salva in acelasi timp
institutia.
Cartea dumneavoastra „Duplicitarii”
reprezinta un volum de referinta pentru studierea istoriei noastre recente.
Puteti insista asupra motivelor care v-au
condus catre aceasta abordare? In raport cu cine a fost Securitatea
duplicitara?
Dupa ce am publicat numeroase studii si articole
dedicate serviciilor secrete romane, am apreciat ca era
necesar un volum de sinteza privind Securitatea in ultimii sai ani de
existenta.
Consider ca se impunea marcata clar diferenta neta
existenta intre Securitatea anilor *50-*60 si cea a anilor *70-*80. Dupa
ancheta efectuata asupra abuzurilor si ilegalitatilor comise, dupa epurarea
aparatului sau, dupa distantarea efectiva de propriile erori si abuzuri, Securitatea
devenise practic o institutie noua, capabila sa se autoperfectioneze, sa invete
din erorile comise.
Noul regim instaurat
dupa decembrie 1989 a preferat sa nege totul: industria era „un morman de fier
vechi”, pe plan artistic
trecuseram printr-un „desert
cultural” etc. Asa s-a ajuns si la situatia in care conducatorii Securitatii
existente in 1989 au fost trasi la raspundere pentru erori care nu numai ca nu
le apartineau nemijlocit, dar pe care ei insisi le combatusera cu ani in urma.
Este un adevar simplu
acela ca o institutie nu este nici mai buna, nici mai rea decat societatea pe
care o serveste. Nu este cazul sa repetam nenumaratele duplicitati ale
regimului comunist din Romania. Ma voi referi, dintre acestea, la una singura.
In mod constant conducerea
Partidului comunist a plasat Securitatea in pozitie de adversitate fata de
sovietici. Refuzul oricarei colaborari, obstinatia cu care s-a actionat
impotriva tuturor demersurilor vizand integrarea treptata a statelor socialiste
s-au manifestat cel mai puternic in domeniul Securitatii.
In 1970 primul
ministru al Canadei, aflat in vizita in tara noastra, s-a intalnit cu premierul
Ion Gheorghe Maurer si cu ministrul de Externe, Corneliu Manescu. El a adresat
atunci o intrebare dura: Cum este posibil ca Romania sa promoveze o politica
externa independenta, iar pe plan intern sa imbratiseze „socialismul ortodox”.
Din stenograma secreta
a discutiei rezulta ca demnitarii romani au dat un raspuns cat se poate de
deschis: Suntem nevoiti sa apelam la aceasta duplicitate, pentru a nu-i starni
pe rusi. Populatia este tinuta sub control prin Securitate. Daca politica de
supraveghere a acesteia esueaza, atunci de vina e institutia, nu sistemul.
La randul sau, si Securitatea a fost duplicitara in raporturile sale cu conducerea statului. Ofiterii ei cunosteau mai bine decat oricine erorile manageriale, pierderile in economie, raportarile exagerate, starea de spirit negativa fata de conducerea partidului. Ca intr-o comedie tragica desfasurata la scara intregii tari, au mimat si ei incadrarea in sistem.
Atunci cand insa, in 1989, a fost
plasata in situatia de a alege intre tara pe de o parte si conducerea ei pe de
alta, Securitatea a facut alegerea corecta.
In care
domeniu poate fi cantonata cel mai pertinent culpa majora a lucratorilor din
aparatul de Securitate din perioada 1965-1989, in aplicarea unor legi nedrepte,
in incalcarea, prin abuzuri, a legilor existente sau in faptul ca nu s-au opus
sistemului?
Privind cu sinceritate
istoria acelor ani, se poate afirma ca Securitatea nu a gresit nici mai mult,
nici mai putin decat alte institutii similare.
Daca incercam sa aflam
de ce totusi in Romania s-a manifestat si se manifesta inca o opozitie dura
fata de Securitate, vom ajunge la niste concluzii ciudate. Ceausescu si-a creat
imagine pozitiva prin critica dura a Securitatii. Si a reusit destul de bine.
El se situa undeva deasupra tuturor necazurilor si nenorocirilor care il loveau
pe omul de rand si nu avea nici o vina pentru ele. De vina erau cei care,
chipurile, nu-l informau.
Ca un reflex tarziu al
acestei atitudini, la noi s-a instituit moda de a-ti face imagine pozitiva
criticand institutiile. Nu doar Securitatea. Serviciile secrete actuale apar in
postura de sac de box in care bat totI cei care se
antreneaza pentru functii politice. Daca aici e laudabil ceva, atunci e faptul
ca in asemenea imprejurari aceste servicii rezista.
Prin pozitia de
non-combat adoptata in 1989 institutia a putut sa existe in continuare. Si este
esential ca institutiile unui stat sa supravietuiasca mai ales in momentele de
rasturnari bruste. Pentru ca statul se afirma tocmai prin institutiile sale.
Continuitatea
institutionala, capacitatea de a se reforma si de a raspunde unor comandamente
de securitate nationala au facut ca serviciile secrete romane sa devina
parteneri credibili intr-o alianta selecta, cu profesionisti de prim rang. Daca
nu s-ar fi folosit ceea ce a fost preponderent pozitiv din aparatul anterior,
acest lucru nu ar fi fost posibil. In aceasta consta meritul meritul echipei din
conducerea fostei Securitati – Iulian Vlad, Stamatoiu, Nicolcioiu, Ratiu si
ceilalti.
Este corect sa credem ca adancirea si
perfectionarea democratiei conduc in mod automat la reducerea importantei pe
care o au serviciile secrete de informatii? Puteti concretiza aprecierile
dumneavoastra cu exemple din Elvetia, Franta, Marea Britanie, SUA?
Acest punct de vedere
este pur ceausist. Ne amintim ca fostul conducator sustinea preluarea treptata
a unor atributii ale serviciilor secrete de catre Garzile Patriotice, de
comitetele de partid si alte asemenea. Cine militeaza azi pentru reducerea
rolului servicilor secrete folosind astfel de argumente reinvie o teorie la fel
de falimentara ca si acela care a promovat-o.
Si pentru a ma referi
la tarile mentionate de dv., observam ca marile democratii dispun de servicii
secrete puternice, alcatuite din numerosi profesionisti, bine pregatiti si bine
motivati.
Raporturile
serviciilor de informatii cu factorii de decizie politica sunt deosebit de
complexe. Este ingrijoratoare aparitia unei situatii in care serviciile de
informatii nu au voie sa deranjeze puterea prin informatiile furnizate, in care
acestor servicii li se cere sa nu faca altceva decat sa execute ordinele
primite de la conducerea statului. Ar fi bine ca oferta electorala a partidelor
sa includa si politica de securitate, astfel incat aceasta politica sa poata fi
cunoscuta si aprobata de intreg electoratul si nu doar de Parlament, dupa
alegeri.
De doua ori in aceasta
scurta discutie a trebuit sa remarc faptul ca vedem cum ies la iveala, acolo
unde nici nu te astepti, reflexe mentale create in anii de dictatura. Exemplele
sunt insa mai numeroase. Tocmai pentru a evita aparitia unor asemenea reflexe
intarziate este necesar sa dezvoltam cultura de securitate a populatiei
Romaniei. Aceasta nu inseamna sa facem din cultura de securitate o materie de
predat in scoli asemenea culturii civice.
Trebuie ca fiecare
cetatean sa devina constient ca fara securitate nationala nu poate fi
democratie, nu poate fi prosperitate, nu se pot afirma drepturile omului, nu
exista loialitate, prestigiu national, o imagine pozitiva in lume.
In acest context tin
sa exprim cateva ganduri despre domeniul apararii, o componenta importanta a
sistemului de securitate nationala. Securitatea se realizeaza in masura in care
componenta de aparare armata, care are o dimensiune participativa, este in
masura sa raspunda comandamentelor Aliantei. Nu exista aparare in afara
apararii Aliantei. Armata are un aparat propriu de „Intelligence”, a carui eficienta
nu poate fi conceputa in afara unei
stranse cooperari realizate atat cu
institutiile din sistemul national de securitate, cat si cu institutiile
similare ale aliatilor.
Paul Carpen
<sus>