Studii, articole

Refacerea psihica rapida dupa confruntarea cu situatii tensionale si de risc crescut

 

MOTO: Marile cauze numai cu mari riscuri se pot castiga.                                                                                                          

Herodot

 

Situatia tensionala apare atunci cand anumiti factori conditionati, cu caracter neobisnuit, neasteptat ameninta integritatea organismului uman, pun sub semnul intrebarii reusita actiunilor ce urmeaza sa se desfa­soare, facand dificila elaborarea deciziei. Caracterul tensional si de risc crescut al situatiilor conflic­tuale sau de lupta rezulta din multitudinea solicitarilor neobis­nuite la care sunt expusi individul si colectivul, constand in priva­tiuni, incertitudini, presiuni, ame­nintari care asalteaza organismul uman.

 

In razboi, omul se confrunta in permanenta cu situatii exceptionale, riscante, care il solicita pana la limitele sale fizice si intelectuale, starea tensionala fiind tradusa intotdeauna fie ca este razboi, fie ca este cazul unei alte confruntari deose­bite (revolutii, insurectii, conflicte, misiuni de interventie speciala si ordine publica, inter­ventii la dezastre, interventii contra/antiteroriste, interventii medicale de urgenta, misiuni de descarcerare, asistare la atrocitati sau la pierderea de vieti omenesti) printr-o tensiune de ordin psihofiziologic ce afecteaza organismul in ansamblul sau.

Actiunea conceputa si planificata sa se desfasoare intr-o situatie despre care exista insuficiente informatii, cu probabilitatea de a intampina obstacole si  primejdii, de a suferi esecuri mai mici sau mai mari implicand chin si pierderi de vieti omenesti, si al carei rezultat final nu este sigur, defineste conceptul de risc. Asadar, conceptul de risc caracte­rizeaza comportamentul decizional intr-o situatie ce poate implica primejdie si nereusita. Din aceasta perspectiva, avem de-a face cu situatii de risc definite ca acele imprejurari in care omul trebuie sa aleaga  intre cel putin doua alternative care difera intre ele atat ca valoare, cat si ca probabi­litate de castig asociat, astfel incat unei cresteri a utilitatii ii este asociata o reducere a probabilitatii de reusita si invers. In sens general, comportamentul de risc desemneaza alegerea uneia dintre alternativele oferite de situatia de risc. Fiecare alternativa implica patru dimensiuni principale ale riscului: probabilitatea de castig, marimea castigului, probabilitatea de a pierde si marimea pierderii. Problema care se pune vizeaza conditiile in care trebuie acceptat riscul, plecand de la faptul ca riscul de a pierde mult si a castiga putin nu  a fost niciodata o alegere fireasca. Evitarea riscului cand situatiile impun actiuni energice ar avea consecinte la fel de negative ca si aventura. A fost necesara aceasta incursiune in problematica riscului pentru a reliefa incarcatura psihologica enorma pe care o comporta misiunile cu grad ridicat de risc si pentru a fi constientizate consecintele care pot decurge din gestionarea incorecta a acestor tipuri de misiuni.

Specialisti din Belgia, Franta, Italia, S.U.A, Australia au studiat problemele de ordin emotional ale personalului care intervine in misiuni cu grad crescut de risc. Problematica pare a fi universala: cei care intervin – „oamenii de teren” –  sunt mai intai oameni „de actiune” si abia apoi „de gandire” si „de cuvinte”. Totusi de indata ce incep sa vorbeasca, ei par sa rememoreze vechile interventii socante carora nu le acordasera  mare atentie pana atunci. Acelea erau interventii traumatizante care nu au fost niciodata integrate sau prelucrate emotional. Fiecare noua interventie cu potential traumatizant  poate declansa aceste „reziduuri traumatice”. In timpul discutiilor cu militari participanti la misiuni cu grad crescut de risc, specialistii au observat ca acestia nu suporta, de obicei, „profesionistii“ (psihologii) straini de lumea lor si nici nu accepta sa fie considerati „traumatizati“. Este impotriva codului lor de onoare. Ei accepta mult mai bine asistenta unui psiholog care face parte din „lumea lor“ si este compatibil cu problemele lor de stres ocupational. Argu­menteaza aceasta prin faptul ca un specialist extern nu ii poate intelege si ii trateaza de pe o pozitie de „forta“, in timp ce un psiholog incadrat in structura lor le vorbeste de pe pozitii de egalitate pentru ca el cunoaste misiunile la care ei participa. Militarii profesionisti admit ca exista probleme, dar considera  granita dintre a esua si a reusi si dintre a salva si a nu reusi sa salvezi, deci granita dintre a fi erou si a deveni si tu victima, extrem de mica. Se intampla adesea ca  cei implicati intr-un eveniment trauma­tizant sa descrie acel eveniment ca pe ceva care se intampla intr-un film, videoclip neverosimil si din care transpare necu­noas­terea realitatii. Aici se observa mecanismul de soc denumit „efectul tunel“ caracterizat de distorsiuni perceptive, analgii, desfasurarea activitatilor „pe pilot automat“, cea mai mare parte a operatiilor realizandu-se in mod instinctiv, automat, invatat, cu putine cuvinte, dirijat. Emotiile insotesc aceste experiente, dar nu vor aparea decat dupa cateva ore sau zile. Exista un moment in care „pilotul automat“ se decu­pleaza si are loc confrun­tarea cu stimulul, denumita „contralovitura emotionala“, care consta in strapungerea instantanee de catre stimul a armurii psiho­logice a militarului si il confrunta cu emotiile normale ale fiintei umane, ceea ce il face sa functioneze ca o persoana vulnerabila.

Dupa 1990, s-a promovat la terminarea misiunilor tehnica debriefingului, tehnica ce a fost catalogata drept „solutia miraculoasa de restabilire, refacere rapida a echilibrului psihic”, in special la cate­goriile de personal militar care se con­frunta cu situatii de risc crescut (forte de interventie speciala si de ordine publica, pompieri-descarcerare, piloti, forte contra/antiteroriste, forte de interventie la dezastre etc) .

Mitchell definea in 1993 debriefingul ca pe o tehnica de management al stresului datorat incidentelor critice, care are ca scop refacerea psihica rapida si imbunatatirea coeziunii unitatii si reprezinta baza pentru buna functionare si mentinere la parametrii optimi a activitatii psihice umane. Aceasta tehnica a fost comparata adesea cu lubrifierea si curatarea cu ulei a unei arme, dupa ce cu ea s-au tras mai multe focuri.

 

Scopul debriefingului

 

* Restabilirea rapida si imbunatatirea coeziunii unitatii si a eficientei actiunilor sale; * reducerea stresului fizic si emotional; * prevenirea stresului si a exploziilor emotionale, militarul devenind mai puternic in fata dificultatilor.

 

Functiile debriefingului

 

* Reconstituirea, relatarea crono­logica a evenimentelor intr-un cadru securizat, pentru intelegerea clara a ceea ce s-a intamplat de fapt; * clarificarea perceptiilor gresite si a eventualelor actiuni, intamplari  intelese gresit; * identificarea, impartasirea si validarea emotiilor traite in timpul si de la petre­cerea evenimentului; * reducerea simptomelor stresului care apar in mod normal in astfel de situatii; * pregatirea oricarui participant la astfel de actiuni pentru recunoasterea si rezolvarea pozitiva a simptomelor stresului; * imbu­natatirea abilitatilor indivizilor de a se ajuta pe ei si pe colegii lor; * imbuna­tatirea comunicarii intre lider si subordonati si cresterea coeziunii trupelor; * pregatirea subunitatii, unitatii pentru a face fata oricarei incercari.

 

Cine participă

 

* Cei implicati in eveniment; * coman­dantul, doar daca a fost prezent acolo; * alti membri, colegi care au lipsit fortuit, cei nou-veniti in unitate, doar ca ascultatori; * trebuie sa includa o persoana de suport si de incredere cum ar fi, de exemplu, psihologul (pentru supervizarea si coordonarea intregii interventii), medicul, preotul, chiar daca aceasta persoana nu a fost prezenta la eveniment; * nu este permis accesul mass-media sau al altor persoane din afara;* debriefingul este condus de comandantul subunitatii intr-un mod cat mai deschis si relaxat. El trebuie sa incurajeze pe fiecare subordonat sa vorbeasca liber, chiar si pe cel mai tanar sau mai putin experimentat.

 

Cand se face debriefingul

 

* Cel mai indicat ar fi sa se realizeze in intervalul cuprins intre 4 si 72 de ore de la producerea evenimentului cu grad ridicat de stres; * se realizeaza dupa ce toti militarii au reusit sa se refaca si sa se odihneasca; * durata va fi de 1 – 3 ore; * se desfasoara intr-un loc linistit, cu lumina suficienta, pentru a putea fi vazut fiecare participant.

 

Reguli de conducere a debriefingului:

 

* Toti cei implicati vor fi tratati in mod egal in cadrul acestei proceduri; * oricine poate compatimi si da un sfat celui care vorbeste; * nimanui nu i se cere imperios sa vorbeasca, dar cu totii sunt incurajati sa o faca; * fiecare vorbeste doar pentru sine, nu si pentru altii; * se vor formula intrebari de genul: „Ce am facut noi bine?“; „Ce nu am facut bine?“; „Ce alte probleme am intampinat?“; „Ce putem face pentru a ne descurca mai  bine data viitoare?“; „Ce ti-a trecut prin minte cand a inceput?“; „Ce gandeai cand ai vazut… sau cand ai facut …?“; „Care a fost primul tau gand cand ai luat decizia…?“; „Care a fost cel mai rau lucru intamplat?“; „Cum ai reactionat cand s-a intamplat?“; „Ce simti despre acel lucru acum?“

Prin intermediul acestor intrebari are loc o cautare de fapte, dar faptele includ si reactiile emotionale ale militarilor implicati;* senti­mentele exprimate in cadrul debriefingului nu vor fi folosite impotriva voluntarului sau a altcuiva. In urma debriefingului se va face un „pact al  tacerii”, adica tot ce s-a discutat pe timpul intalnirii ramane intre cei participanti si nu va fi divulgat altor persoane.

 

Grupul reconstituie toată actiunea

 

* Evenimentele vor fi reconstituite in detaliu in ordine cronologica, pentru a putea fi analizate din toate perspectivele si pentru a putea fi puse cap la cap toate observatiile celor prezenti la debriefing; * primei persoane implicate i se va cere sa explice care era rolul ei acolo, ce a vazut, a auzit, a mirosit, a atins si ce a facut pas cu pas; * in acelasi fel vor relata si ceilalti militari implicati. Cand apar dezacorduri despre cele intam­plate, vazute, specialistul coordonator trebuie sa rezolve diferendele si sa faciliteze ajungerea la un consens astfel incat, la final, fiecare participant sa ramana cu cea mai realista imagine despre ceea ce s-a intamplat.

 

Grupul inpartaseste aceleasi sentimente  si emotii

 

* Cand anumite emotii sunt exprimate prea puternic fie prin cuvinte sau idei, fie prin lacrimi, tonul vocii, expresia faciala sau posturala, specialistul si ceilalti participanti la debriefing trebuie sa le aprobe in mod diplomatic si chiar sa se alature daca simt acelasi lucru; * specialistul trebuie sa insiste ca intalnirea sa aiba acelasi scop si anume sa permita exprimarea si impartasirea emotiilor tuturor. Aceste emotii pot avea diverse teme: w furia ca ceilalti nu au fost de ajutor; w senzatia de a fi schimbat, diferit, cel mai afectat dintre toti; w sentimentul de vinovatie in cazul in care exista pierderi sau esecuri, ca cei care au supravietuit nu au facut mai mult, au facut greseli, nu s-au accidentat sau nu au murit; w autoblamarea sau blamarea altora pentru lucruri care nu depindeau de nimeni si nu puteau fi controlate. * vorbind toti despre aceleasi lucruri si sentimente are loc o validare, o constatare a normalitatii acestor simtaminte (si altii au aceleasi sentimente secrete); * o chestionare judicioasa privind faptele asigura pentru viitor perspectiva unei responsabilitati individuale realiste si a libertatii de actiune corespunzatoare misiunii; * camarazii, colegii il pot impartasi si ajuta pe cel care este afectat de pierderea celui mai apropiat dintre colegi. Vorbind despre toate acestea, are loc o ameliorare a durerii, cresterea coeziunii si rededicarea pentru viitoarele misiuni.

  Specialistul are datoria:

*  sa previna tentativele de a fi gasiti „tapi ispasitori” si  abuzurile verbale; * sa se asigure ca stresul si greselile de intelegere nu au fost ignorate sau, mai rau, ca acestea urmeaza sa-i afecteze pe participanti.

 

Participantii vorbesc despre simptomele stresului accentuat pe care le prezintă toti

 

* Specialistul incurajeaza toti participantii sa spuna cum le-a reactionat organismul din punct de vedere fizic, inainte si in timpul evenimentului; * grupul constata ca un alt coleg prezinta aceleasi simptome fizice si psihice; * simptomele comune sunt: probleme gastro-intestinale, urinare frecventa, gol in stomac, tahipnee, palpitatii, dureri musculare, dureri de ceafa si de cap, frisoane, tresariri, tremuraturi. De asemenea, mai pot aparea insomnii, cosmaruri, amintiri obse­dante, dificultati de concentrare a atentiei, iritabilitate, reamintire dificila a detaliilor; * specialistul va accentua faptul ca aceste simptome sunt reactii normale la conditii exceptionale si ca unele pot dura mai mult timp, dar se vor rezolva normal, de la sine.

El mai trebuie sa precizeze ca nu exista nici un motiv ca aceste simptome sa persiste. Daca totusi acest lucru se intampla, militarul  nu trebuie sa sufere, ci sa apeleze la ajutor specializat.

 

Concluziile debriefingului

 

* Se recapituleaza cele invatate;

* se poate folosi debriefingul ca exemplu pentru alte subunitati similare care au participat la aceeasi actiune;

* comandantii pot intreprinde anumite actiuni de imbunatatire a activitatilor structu­rilor pe care le conduc: pot institutionaliza cele invatate din evenimentul problematic; pot introduce o schimbare de tactica sau „in sistem“; trimite o scrisoare colectiva catre familia celui decedat, accidentat, afectat de incidentul petrecut; planifica o ceremonie memoriala adecvata (daca este cazul).

De obicei, pentru evenimentele critice, debriefingurile se ordona de catre comanda unitatii. Exemple de evenimente critice ar fi:

* moartea unui militar in misiune, accident sau prin sinucidere; * moartea sau suferinta extrema a unor necombatanti, pe timpul misiunii, in special femei sau copii; * implicarea in catastrofe (inundatii, incendii, cutremure, surpari etc.); * situatii care implica serioase erori, nedreptati sau atrocitati.

Debriefingul se realizeaza cu zece participanti, de preferat, dar grupul maxim poate ajunge pana la 60 de persoane. Grupurile care depasesc 20 de persoane necesita pentru specialist cate un asistent la fiecare 10 persoane in plus. Nu se consem­neaza nimic si nici nu se inregistreaza. 

Potentialul traumatizant variaza in functie de amploarea evenimentului. Studiile arata ca, in cazul incidentelor critice, aproximativ 85% dintre persoane prezinta modificari psihice acute, 43% continua sa aiba probleme de natura psihica dupa trei saptamani, 20% dupa sase luni si 4% pot prezenta modificari cronice pe termen lung. (Rose&Bisson 1998). Pentru a impiedica aparitia efectelor stresului posttraumatic, s-au dezvoltat o serie de tehnici preventive(tehnica debriefingului prezentata mai sus, pregatirea psihologica inaintea misiunilor), si terapeutice (interventia in criza, interventia clinica posttraumatica etc.). Toate acestea insa trebuie sa aiba in vedere o serie de principii de baza: * Reactiile posttrauma sunt reactii absolut normale, obisnuite la o situatie neobisnuita. Oamenii trebuie linistiti prin sublinierea faptului ca nu sunt bolnavi si ca manifestarile care ii ingrijoreaza pot disparea in maxim 30 de zile; * cu cat interventia primara se desfasoara mai devreme, de preferat in primele 24 de ore, cu atat sunt mai reduse sansele instalarii unor tulburari psihice cronice; * este necesara aplicarea interventiei primare la intoarcerea din misiuni cu grad ridicat de risc, chiar daca militarii implicati nu acuza manifestari psihice adverse, bineinteles cu respectarea liberului consimtamant; * de obicei, este suficienta o singura sedinta de debriefing, dar pot fi cazuri in care interventia se continua cu alte sedinte de debriefing in urmatoarele doua-trei saptamani, iar daca simptomele persista si dupa o luna se va face apel la o echipa specializata in interventia clinica care va lua in calcul posibilitatea instalarii stresului posttraumatic, ceea ce presupune acordarea de ajutor pe termen lung; * intalnirile si conversatiile psihologice imediate sau desfasurate in zilele urmatoare, daca e cazul, pot fi eficiente atunci cand sunt bine facute, la momentul potrivit, de catre persoane specializate in domeniu sau sub supervizarea acestora. Nu trebuie sa acceptam un conglomerat de tehnici de ajutor, ci doar acele tehnici de recuperare si decuplare emotionala folosite asa cum se prevede de catre specialisti care isi asuma responsabilitatea interventiei si care se bazeaza pe tehnici si proceduri acceptate a caror eficacitate a fost demon­strata prin studii metodologic valabile, utilizand criterii stiintifice de evaluare.

Domeniul care are cea mai mare nevoie de specialisti in interventia posttraumatica este cel al apararii, ordinii publice si sigurantei nationale. Pe viitor, ar fi de dorit ca, in institutiile militare, psihologii sa fie pregatiti si in cadrul unor seminarii organizate in colaborare cu alte asociatii si organisme similare internationale, pentru a surmonta decalajele aparute intre psihologia romaneasca – implicit cea militara – si psihologia mondiala in perioada 1970-1990, cand a fost desfiintata ca disciplina de studiu universitar.

Deosebit de utila ar fi si integrarea acestor modalitati de interventie psihologica dupa misiunile cu grad sporit de risc atat in baza regulamentara generala referitoare la diversele tipuri de actiuni militare, cat si intr-un regulament de sine statator privind activitatea de psihologie in unitatile militare.

Activitatea desfasurata de psihologi in unitatile militare vine in sprijinul asigurarii eficientei activitatilor militare. Prin modalitatile lor specifice de interventie preventiva si terapeutica, contribuie consistent la revigorarea fortei morale, prevenind aparitia evenimentelor negative.

 

BIBLIOGRAFIE

 

Dyregrov A., The process of psychological debriefing. „Journal of Traumatic Stress“, 1997.

Dyregrov, A., Caring for helpers in disaster situations: Psychological Debriefing. „Disaster Management“, 1989.

Everly G, Mitchell J., Critical incident stress management (CISM): a new era and standard of care in crisis intervention, Ellicott City, MD; Chevron, 1999.

Raphael, B, Meldrum, L, McFarlane, A.C., Does debriefing after psychological trauma work?, „British Medical Journal“, 1995.

De Clercq, M. et Lebigot, F., Les traumatismes psychiques, Editions: Masson (31 janvier 2001), Collection „Médecine et psychothérapie“.

Critical Incident Stress Debriefings (CISD) for police, fire, emergency medical and disaster relief organizations, developed by J.T.

Mitchell, Ph.D.  Source: HSHA-PO, AMEDDC&S, FSH TX 78234-6142, DSN: 471-6985/8342 - 1st Infantry Division Mental Health Section (17.12.1996).

 

Psiholog GENOVEVA MURESAN

<sus>