Intre rezistenta si cedare
In vara
anului 1940, Romania a pierdut, intr-o conjunctura istorica dificila si complexa,
mai bine de o treime din teritoriu si populatie, aproximativ 100.000 km2 si 7 milioane de locuitori, in
majoritate romani.
In urma ultimatumurilor sovietice (26-27 iunie 1940),
guvernul roman, condus de Gheorghe Tatarescu, pe baza „recomandarilor“
Consiliului de Coroana (organ politic cu rol consultativ, dar o buna
acoperire pentru atitudinea pasiva a regelui Carol al II-lea) a acceptat
„evacuarea“ Basarabiei si a nordului Bucovinei, utilizandu-se un termen
potrivit, pentru ca formula „evacuarii“ teritoriilor romanesti excludea, pe
viitor, orice tentative ale Kremlinului de a formula drepturi istorice asupra celor doua provincii romanesti, ca
urmare a recunoasterii oficiale de catre Romania a extinderii
URSS.
Factorii de decizie politica si militara au ales, in iunie
1940, sa nu implice Romania intr-un razboi cu Uniunea Sovietica – spre deosebire
de Finlanda, care isi aparase cu armele teritoriile revendicate de URSS – si sa
evacueze, intr-o debandada generala, in cateva zile, teritorii istorice romanesti
asupra carora Moscova nu avea nici un drept.
Pentru ca, adesea, atitudinea Finlandei, in vara anului 1940,
fata de revendicarile teritoriale ale Imperiului sovietic a fost contrapusa
atitudinii Romaniei in raport cu o provocare similara, ne putem intreba, pe buna
dreptate, daca decizia luata la Bucuresti a fost corecta sau nu.
Doua sunt argumentele majore care, pe baza surselor
disponibile astazi, si care, chiar la vremea luarii deciziei la Bucuresti ar fi
trebuit cunoscute, ne-ar putea conduce la o concluzie diferita de aceea
acceptata in iunie 1940.
Opinia militarilor, exprimata in cadrul celor doua Consilii
de Coroana din 27 iunie 1940, de generalul Florea Tenescu, seful Marelui Stat
Major roman, si de generalul I. Ilcus, ministrul de Razboi, a evidentiat o
disproportie uriasa intre cele 40 de divizii pe care le-ar fi putut opune Romania
celor aproape 140 de divizii reunite ale posibililor inamici (URSS, Bulgaria si
Ungaria), ceea ce ar fi insemnat nu numai un raport de forte de 3/1, necesar
pentru o actiune ofensiva, dar si un efort militar romanesc pe trei fronturi,
astfel incat, spunea generalul Tenescu, chiar daca armata romana se va bate,
„disproportia de forte nu poate lasa nici o indoiala asupra sfarsitului“.
In realitate, atat datele puse la dispozitia factorilor de
decizie politica si militara romani de Biroul II al Marelui Stat Major, cat si
unele documente emise de foruri sovietice de conducere arata ca efectivele
militare ale URSS abia depaseau raportul 2/1, disproportia de forte fiind
importanta, dar nu zdrobitoare, iar pana in prezent nu se cunoaste existenta
unui plan de actiune comuna a celor trei state (Uniunea Sovietica,
Bulgaria si Ungaria), in cazul in care Romania ar fi respins notele ultimative
ale Moscovei. Potrivit sintezei elaborate de Biroul II al Marelui Stat Major
roman, capacitatea combativa a Armatei Sovietice era apreciata ca fiind „redusa“,
datorita lipsurilor materiale, nepregatirii cadrelor si, mai ales, moralului scazut.
„Aceasta armata – se arata in sinteza – nu impune decat prin numar“.
In al doilea rand, este evident ca Bucurestii nu au avut o
imagine corecta asupra importantei petrolului romanesc in diplomatia si
strategia celui de Al III-lea Reich. Intelegand la timp intentiile germane si
profitand de neintelegerile ivite intre Berlin si Moscova, ca urmare a
interpretarilor diferite ale prevederilor destul de ambigue ale Protocolului
aditional secret al Pactului Molotov–Ribbentrop (23 august 1939) in privinta
sud-estului Europei, factorii de decizie politica si militara de la Bucuresti
ar fi trebuit sa abordeze notele ultimative sovietice dintr-o alta perspectiva.
Este foarte adevarat insa ca statul roman era, din
nefericire, in vara anului 1940, minat de profunde contradictii interne, care
nu i-ar fi ingaduit o riposta politico-militara hotarata si de durata, insa
acceptarea notelor ultimative a deschis calea altor cedari teritoriale, pentru
ca atat Ungaria, cat si Bulgaria au inteles ca eforturile lor revizioniste pot
fi puse in aplicare, fara a risca vreo actiune militara din partea Romaniei.
Stalin a reusit apoi sa obtina de la noii sai aliati (SUA si Marea Britanie),
dupa incheierea celui de Al Doilea Razboi Mondial, prin tratate de pace in buna
regula, tot ceea ce anexase, in anii 1939-1940, cu concursul inamicului
distrus in mai 1945 – Germania nazista!
In plus, dupa satisfacerea pretentiilor teritoriale ale
Ungariei horthyste, prin Dictatul de la Viena, la 30 august 1940, intr-o
varianta minimala care era departe de asteptarile Budapestei, Germania s-a grabit
sa garanteze frontierele Romaniei, ceea ce i-a iritat pe sovietici, pentru ca
au inteles ca acest demers ii privea direct, in sensul ca extinderea dominatiei
URSS dincolo de Prut avea sa angajeze in disputa chiar Puterile Axei.
Motiv temeinic pentru Molotov sa-i acuze pe partenerii germani ca, prin garantia
acordata Romaniei, violeaza prevederile Pactului din 23 august 1939!
Evacuarea armatei romane din Basarabia si nordul Bucovinei
s-a desfasurat in absenta unor masuri anterioare de pregatire. Abandonarea
acestor teritorii istorice romanesti fara lupta, perioada de evacuare foarte
scurta, nerespectarea de catre sovietici a termenului stabilit si provocarile si
abuzurile militarilor sovietici sau ale diferitelor minoritati au creat un
puternic resentiment la adresa regelui Carol al II-lea si a regimului sau. Armata a fost demoralizata si i-a socotit pe politicieni
responsabili pentru umilinta evacuarii intempestive si pentru dezastrul Romaniei
Mari. In numeroase rapoarte si anchete s-a semnalat ca ordinul de retragere a
fost primit de militari cu multa nedumerire, deziluzie si ingrijorare.
Era de inteles, asadar, entuziasmul cu care, la 22 iunie
1941, intreaga natiune a sprijinit efortul militar de recuperare a teritoriilor
istorice romanesti ocupate de Uniunea Sovietica in vara anului 1940.
Maior
FLORIN SPERLEA