O neasteptata istorie a psihologiei militare romanesti
A
scrie istoria unei stiinte aparute si dezvoltate pe teritoriul unei tari este o
intreprindere demna de toata lauda. In Romania au fost asemenea incercari, cele
mai multe deosebit de reusite. A scrie istoria psihologiei militare romanesti
reprezinta pentru cel care-si incearca puterile asumarea unei mari
responsabilitati, indeosebi stiintifica, mai ales daca este la prima incercare.
Cartea domnului Constantin-Edmond Cracsner se doreste a fi opera de pionerat in
destelenirea unui teritoriu al stiintei militare destul de firav populat pana
acum. Psihologia militara romaneasca, o spunem de la inceput, nu exceleaza in
creatori de curente, nu se distinge ca varf de lance in evolutia acestei stiinte
pe plan mondial. Ea nu duce insa lipsa de spirite care s-au aplecat asupra
problematicii sale, ori au incercat sa aplice in practica militara ideile,
teoriile, conceptiile care faceau, temporar, fala psihologiei militare din
Europa occidentala, America si URSS.
Ce impune
drept continut o adevarata istorie a psihologiei militare?
In Dictionarul
de psihologie, al carui autor este Paul Popescu Neveanu, aparut la Editura
Albatros, in 1978, putem citi: „Istoria psihologiei, capitol al istoriei stiintei
si al psihologiei, ocupandu-se de devenirea istorica a cunoasterii stiintifice
a psihicului si personalitatii… Istoria psihologiei are o mare insemnatate
pentru intelegerea stadiului actual al cunoasterii psihologice prin intermediul
reconstruirii treptate a nenumarate faze, ipoteze, confruntari, demonstratii
etc., pe care le implica geneza psihologiei ca stiinta explicativa“ (p.
385) si „Psihologia militara, in sens extensiv, presupune transformarea si
reelaborarea specifica in cadrul vietii si activitatii militare a intregului
sistem de psihologie cu toate ramurile sale; respectiv se refera la studiul
specific al stilului activitatii militare si la personalitatea militarului, la
problemele luptei armate, instructiei si organizarii militare“ (p. 584). Incercarea
de cumulare a celor doua caracteristici ne conduce cu siguranta la constatarea
potrivit careia istoria psihologiei militare, ca expresie teoretica a celei
reale, petrecute, trebuie sa cuprinda aprecieri asupra ideilor exprimate de-a
lungul timpului de catre ganditorii care au incercat sa dezvaluie tainele
obiectului psihologiei militare prin aprofundarea teoretica a problematicii
proprii, sa recunoasca schimbarile de atitudini teoretice dispersate pentru a
le uni intr-o miscare dirijata si coerenta care sa nu suprime insa coincidentele
sau extremele. A scrie altceva decat istoria psihologiei militare cu pretentia
ca ai cucerit domeniul inseamna a nu te inscrie in limitele amintite mai sus.
Proiectul
autorului cartii la care ne referim este plin de ingaduinte fata de referirile
noastre teoretice anterioare. El promite ca nu-si va „permite decat
descrierea unor repere pe care le consideram definitorii si relevante in evolutia psihologiei militare ca stiinta“,
ca se rezuma „la a scrie doar cateva (sic! n.ns.) prolegomene la o istorie a
psihologiei militare romanesti“, ca „vom demonstra ca aceasta se constituie ca
parte integranta in istoria psihologiei militare internationale, dar si in
istoria psihologiei, ca stiinta generala si universala“ (p. 20)
Nu am de
unde sti cate istorii scrise ale unor stiinte a consultat dl. Cracsner
(bibliografia indicata de Domnia sa imi da dreptul sa cred ca nici una) insa
rezultatul inscris sub titlul deosebit de promitator si tot atat de ambitios, Istoria
psihologiei militare romanesti (nu „O istorie…“, nu „Incercare de istorie…“, ci de-a dreptul si
total „Istoria…“ care, prin forta intelesului, ocupa in intregime si fara
echivoc teritoriul supus analizei) este dezamagitor. De aici si titlul acestei
scurte opriri critice asupra unei carti care nu reuseste sa acopere nici macar
partial generoasa si promitatoarea intentie proclamata a autorului. Iata, in
continuare, doar cateva argumente care au menirea sa sustina afirmatia facand-o
plauzibila.
1.
Structura cartii nu are nimic in comun cu structura unei
istorii a psihologiei militare romanesti. Ea nu cuprinde curente, teorii, incadrari,
etapizari, partea destinata (dar nerealizata) fiind minora in raport cu restul
lucrarii. Daca acestea nu exista, asa cum se deduce din abordarea realizata de
autor (contrariul este evident la o analiza chiar sumara a psihologiei militare
romanesti), atunci orice incercare de a scrie o istorie se dovedeste aprioric
superflua. Este astfel interzis cititorului intelesul firesc (desi promis: „Apreciem
ca aceasta lucrare poate fi un ghid extrem de util celor care sunt interesati sa
cunoasca procesul devenirii psihologiei ca disciplina stiintifica militara” p. 7) al evolutiei psihologiei militare romanesti,
al incadrarii acesteia in fluxul mondial de idei, al relatiilor sale cu evolutia
psihologiei generale din Romania. Lipseste un proiect metodologic de constructie a lucrarii. Se incearca
definirea si caracterizarea psihologiei militare romanesti, nu insa ca
prezentare a efortului constant inscris pe linia evolutiva a istoriei depus de
psihologii militari romani, ci intr-un mod
care poate fi laudabil daca apartine unui manual de psihologie militara
destinat studentilor.
2.
Cea mai consistenta
parte a continutului cartii (peste 250 pagini) este alocata prezentarii
structurilor organizatorice cu rol in aplicarea psihologiei militare in varii
componente sau functionalitati ale domeniului militar. Aceste servicii
psihologice, mai ales ca este vorba in principal de situatia lor actuala, sunt
indubitabil in relatie cu psihologia militara, dar nu apartin unei istorii a
psihologiei militare. Abordarea sociologica ar trebui sa cuprinda organizatiile,
organismele, componentele, conducatorii si meritele lor recunoscute in
comunitatea psihologilor. Nu mai insist asupra faptului ca aproape 50 de pagini
sunt destinate descrierii serviciilor psihologice dintr-o multime de armate straine.
Modelarea unui nou serviciu militar valabil in perioada urmatoare a functionarii
armatei romane in noul context intregeste acest tablou nefiresc si de prisos
din cuprinsul cartii pe care o avem in atentie. Aceasta parte apare pregnant ca
bilant al realizarilor pe care le presupune o anumita functie (fapt ce se
produce cu o anumita regularitate in armata), decat o analiza pertinenta, stiintifica,
ghidata de coordonate metodologice acceptate si uzitate in scrierea istoriei
unei stiinte. Am acceptat mai sus, cu destula intelegere, ca o analiza sociologica
a domeniului militar ar fi putut cuprinde si aceste pagini. Nu am citit inca o
istorie a filosofiei sau pedagogiei, de pilda, in care sa fie inventariate
institutiile si scolile de filosofie sau de pedagogie, conducatorii vremelnici si,
de cele mai multe ori, conjuncturali ai acestora, profesorii care au calcat pragul claselor etc. Din pacate, in
cartea d-lui Cracsner, diferitele comisii si comitete care nici n-au apucat sa
fie cunoscute sau sa activeze, unele dintre ele fara nici o legatura cu psihologia
militara, au patruns, prin dorinta si
vointa autorului, in istoria
psihologiei militare romanesti. Sefii unor structuri cu atributii psihologice in
armata sunt prezentati in detaliu, asemenea unor personalitati rezonante in
dezvoltarea psihologiei militare romanesti (autorul cartii isi ia chiar partea
leului - cinci pagini -, tot atat cat cuprinde prezentarea predecesorilor lui
la un loc, probabil pentru a ramane fara dubii in istoria psihologiei militare
romanesti, conceputa de el insusi. Eu nu am intalnit pana acum o istorie
serioasa a unei stiinte in care autorul sa apara ca personaj principal sau macar
ca personaj al acesteia. Este adevarat ca, in ultima vreme, am vazut la unele
institutii militare comandantul in functie trecut cu poza si numele in galeria
celor care le-au condus, inscriindu-se astfel cu de la sine putere in istoria
acelei institutii).
3.
Capitolul sapte al cartii, intitulat “Personalitati din
istoria psihologiei militare romanesti”, ne aduce in atentie o conceptie cel putin
stranie despre personalitati si istorie, despre psihologie si psihiatrie. Sunt
mentionati aici ganditori cu merite incontestabile, adeverite de trecerea
timpului si de dezvoltarea ulterioara a psihologiei militare, incadrabili in
curente psihologice fundamentale, care au pus bazele psihologiei militare romanesti
in perioada interbelica a sec. al XX-lea, ganditori care au continuat aceasta
truda in anii armatei populare si care au lasat in urma lor opere valoroase,
intrate in patrimoniul gandirii militare. Amintim aici pe Gh. Zapan, C.
Atanasiu, M. Campeanu, Al. Chiappella, V. Ceausu, Paul-Popescu Neveanu. Lipseste
insa in mod regretabil contributia unor nume de rezonanta ca D. Caracostea, I.
Jitianu, I. Popescu-Sibiu,
Fl. Stefanescu-Goanga etc., ei fiind amintiti doar in treacat (p. 79). Locul
lor este luat, probabil din cauza economiei lucrarii, (autorul detaliaza: „Noutatea
in domeniu, spatiul expozitiv restrans, dar mai ales nevoia urgenta a unei
oportunitati explicativ-comprehensive temporale sunt argumentele omisiunilor
inerente si implacabile“ p. 7 – spun drept ca nu am inteles!) de absolventi
ai unor facultati de psihologie in viata, unii chiar foarte tineri. Acceptand ca
orice selectie este discutabila, cred ca unii dintre cei care ne privesc din
paginile cartii se rusineaza sa stea alaturi de profesorii Zapan, Popescu
Neveanu, Ceausu etc. Ne sunt prezentate nume greu, daca nu chiar imposibil, de incadrat
in curente sau tendinte: Gh. Aradavoaice (deosebit de prolific, cochetand insa
cu limitele a ceea ce inseamna cu adevarat psihologia actuala), Tiberiu
Buzdugan (opera sa este pseudo existenta), Mihai Turcu (opera sa se afla inca in
perioada de gestatie), Dumitru Roman (meritele sale in relansarea si sustinerea
revistei „Spirit militar modern“ sunt incontestabile, ceea ce nu inseamna si
opera de psiholog militar). Sunt de asemenea prezentati in randul psihologilor,
psihiatri militari eminenti, dar a caror contributie in psihologie este absenta.
Aduc in atentie doar un caz pentru a intelege ratiunile si forta argumentativa
a autorului cartii: „Pentru psihologia militara romaneasca, generalul de
brigada medic doctor Ion Pascu este o personalitate importanta, prin faptul ca
a adus o contributie esentiala atat la sustinerea reinfiintarii functiilor de
psiholog clinician in structurile medicale psihiatrice, cat si prin studiile
sale cu reverberatii psihologice” (sic!, n.ns.) p. 225.
Lipseste insa,
intr-un chip care obliga cititorul la multe intrebari, un psiholog si un
sociolog care merita cu prisosinta sa stea cel putin alaturi de F. Sintion, M.
Popa sau St. Popescu, cu contributii la initierea si organizarea serviciilor
psihologice in armata dupa 1989, cu
contributii esentiale la regandirea
psihologiei generale si militare romanesti. Chiar daca dl. Crasner nu le
cunoaste sau recunoaste, toate acestea exista, martore fiind chiar serviciile
pe care autorul le pastoreste si peste
opt carti in care problematica psihologiei este redimensionata si adancita in
limite inca neatinse de alti multi ganditori.
4.
Chiar si la o lectura rapida a textului, depistam cu
stupoare o serie de erori inadmisibile, fie ca nepotriviri cu realitatea, fie
ca departari sau chiar situari la polul opus al adevarului stiintific. Ele nu
sunt inadvertente, ci rezultat al superficialitatii in documentare. Sa
exemplificam: lector dr. Mihai Turcu, primeste titlul de profesor univ. (p.
280), facultate cu profil de psihologie exista, dupa spusele autorului si la
Universitatea „1 Decembrie 1918“ Alba-Iulia (p. 38) etc. Apoi, pe alt plan:
„Psihologia generala poate fi considerata, la limita, psihologie civila“ (p.
20), „Perioada protoistorica a psihologiei“ (p. 25), “Psihologia stiintifica ca
( scuze! - n.ns.) domeniu militar” (p. 23), „Perioada Renasterii (sec. XV-XVII)
este considerata etapa finala a Evului Mediu” (p. 29), „Problema pregatirii
psihice pentru lupta a militarilor reprezinta, dintotdeauna, o preocupare majora
a comandantilor de osti“ (p. 51), „principalele sale contributii la
edificarea Panteonului (ce sa intelegem aici prin Panteon: templu consacrat
cultului zeilor la greci, monument national care adaposteste ramasitele pamantesti
ale unor oameni ilustri sau totalitatea oamenilor care fac fala unei tari? Alte
sensuri nu putem gasi in dictionare! – n.ns.) stiintific,
teoretico-metodologic si practic-aplicativ al psihologiei militare romanesti”
(p. 270).
O intentie
laudabila, scrierea unei istorii a psihologiei militare romanesti, revendicata
cu stringenta de stiinta militara romaneasca, a fost zadarnicita de ceea ce dl.
Cracsner ne ofera sub titlul deosebit de pretentios, Istoria psihologiei
militare romanesti la Editura
Psyche, Bucuresti, 2005. O putem incadra, fara teama ca denaturam adevarul prin
pretiozitate excesiva, in randul multor scrieri aparute in ultima vreme care
vizeaza un scop ce tine mai mult de intentiile de urcare pe scara ierarhica
(didactica ori militara) a autorului decat descifrarea adevarului stiintific si inscrierea in randul
operelor care fundamenteaza si dezvolta psihologia militara romaneasca. Autorul
a avut sansa sa intre in viitoarea istorie a psihologiei militare romanesti,
dar a ratat-o prin aceste pagini al caror comentariu mi-am ingaduit sa-l aduc
la cunostinta cititorului interesat. Pacat!
Colonel (r)
conf. univ. dr. DUMITRU POPOVICI