„O lume morala se darama in mine!”

 

Cateva episoade cu generalul Gheorghe Rasoviceanu, evocate de Vasile Ionescu

 

 

Vasile Ionescu s-a nascut la Bucuresti in anul 1889. In 1916, dupa ocuparea Bucu­restiului de catre trupele germane, a plecat in Moldova, impreuna cu alti sase colegi din clasa a VII-a a Liceului Pedagogic de pe langa Universitatea din Bucuresti, sa se inscrie ca voluntar in armata. A fost incazarmat, la 1 decembrie 1916, la Scoala Militara de Infanterie, dislocata in cazarma Regi­mentului 8 Vanatori din Boto­sani. De la aceasta data a inceput activitatea de ostas, careia i s-a dedicat cu toata pasiu­nea si entu­ziasmul varstei de 17 ani. In 1919, a absolvit scoala de ofiteri ca sef de promotie, fiind avansat sublocotenent in rezerva. Dupa demobi­lizarea din anul 1921, a ramas, cu gradul de locotenent, in cadrele active ale armatei. Intre timp si-a dat bacalau­reatul si s-a inscris student la Facul­tatea de Drept a Universitatii Bucu­resti, luandu-si licenta in 1924.

Studiile juridice si contactul cu alta lume l-au determinat sa para­sesca – cu tot regretul, dupa cum avea sa martu­riseasca mai tarziu – cariera militara, care ii adusese atatea satisfactii si care l-a format ca om si cetatean. A demi­sionat la 1 octombrie 1929, cu gradul de capitan. Chiar in aceeasi toamna, cand a luat fiinta Societatea Romana de Radiodifuziune, a fost angajat ca primul ei avocat. In 1935, era subdirector general al Societatii Romane de Radio­difuziune, pastrandu-si si directia contencio­sului societatii, al carei titular era din anul 1932. In anul 1940, a fost numit directorul general al Societatii de Radiodifuziune, in fruntea careia a stat timp de cinci ani.

In scurtele sale „Amintiri si insem­nari” (aflate in manuscrisul care ne-a fost pus la dispozitie, cu amabili­tate, de domnul colonel in retragere Gheorghe Lacatusu, din Bucuresti, caruia ii multumim si pe aceasta cale), Vasile Ionescu povesteste „fapte si acte” dintr-o activitate publica de peste 50 de ani, care l-au impresionat si i s-au fixat in minte si inima pentru toata viata.

 

Dumitru Roman

 

„N-am fost inregimentat niciodata in vreun partid politic, pentru ca n-am facut politica. Am fost credincios factorului constitutional – permanenta tarii – simbolizat prin rege. Am trait sub patru regi: Carol I, Ferdinand, Carol II si Mihai. Sub primul am invatat, iar sub ceilalti trei mi-am desavarsit studiile si mi-am desfasurat activitatea in functiile pe care le-am avut.” Cu aceasta confesiune de credinta isi incepea, la varsta de 70 de ani, sa-si scrie memoriile Vasile Ionescu, fost director general al Societatii Romane de Radiodifuziune in perioada 1940-1945.

 

Fragmentul pe care il propunem cititorilor revistei evoca episoade mai putin cunoscute despre colonelul Gheorghe Rasoviceanu.

„...La etatea de 20 de ani eram subloco­te­nent de rezerva in eroicul Regiment 9 Vanatori, comandat de colonelul Gheorghe Rasoviceanu, Vicus, cum i se spunea in intimitate.

Regimentul 9 Vanatori, sub comanda eroicului sau comandant, a dus lupte pe 54 de campuri de bataie, de la Topraisar, Amzacea, Ecrene, Neajlov, Balarii, Marasesti si apoi pana la Budapesta. In aceasta unitate mi-am desa­varsit calirea ca ostas si cetatean, sub acest comandant – Taras Bulba al Romaniei – mi-am format caracterul, insuflandu-mi prin educatia ce am primit curajul raspunderii si neinfricarea in actiunile pornite. A fost a doua scoala a vietii mele, care m-a pregatit pentru viata publica de mai tarziu si mi-a insuflat pasiunea ce trebuie sa pun in orice actiune as intreprinde. Intr-un cuvant, m-a format sa fiu un cetatean loial, de caracter, folositor colectivitatii publice.

N-am sa uit niciodata figura lui joviala, dar ferma, cu ochii lui blanzi, care ma priveau ori de cate ori ii prezentam lucrarile in calitate de aghiotant, intampinandu-ma: «Pasarica balaioara, gandul meu la tine zboara» sau «Tot pe drum, pe drum, pe drum, dar la mandra nicidecum.»

A fost un visator erou al neamului sau. Pentru a ilustra figura acestui mare ostas si mare caracter, voi evoca unele episoade din timpul razboiului.

* * *

La trenul regimentar al Regimentului 9 Vanatori, de sub comanda locotenentului Petre Iorga, fiul cel mai mare al ilustrului academician Nicolae Iorga, se gaseau facute, din ordinul colonelului Rasoviceanu, crucile tuturor ofiterilor din regiment care purtau inscriptia: «Eroul sublocotenent, locotenent, capitan etc., mort pentru Patrie in luptele de la... in ziua de...»

Invedera astfel convingerea pentru fiecare dintre noi sa ne pregatim pentru si pana la supremul sacrificiu. Ne obisnuia cu gandul ca suntem in razboi pentru tara, careia trebuie sa-i dam obolul si prin moarte. Se putea o mai elocventa dovada de educatie ostaseasca?

* * *

In timpul razboiului, dezertarile simple se pedepseau cu pana la 25 de tragatori cu cureaua, pedeapsa ce se dicta printr-un ordin de zi.

Colonelul Rasoviceanu oficia acest fapt cu un deosebit ceremonial, fiind decretata oficial aceasta sanctiune. Aduna regimentul in careu cu stindardul in mijloc. Gornistul suna onorul la comandant si apoi comanda «Drepti!» Ajutorul de comandant, care de obicei era un locotenent-colonel, citea ordinul de zi cu aplicarea pedepsei, indicandu-se numarul loviturilor, dupa care vinovatul era pus cu fata in jos. Dupa primele lovituri, pedepsitul implora iertare.

Colonelul, care se plimba nervos prin fata Drapelului, raspundea: «Eu te iert, dar nu te iarta drapelul!»

Invatatura! Ca om iti acord iertare. Drapelul insa nu te poate ierta, fiindca el reprezinta Patria, este simbolul disciplinei si devota­mentului catre tara.

* * *

Regimentul 9 Vanatori, dupa actiunea din Ardeal, se gasea cantonat la Budapesta. Capitanul Ferhat Iacob a avut-o la trenul regimentar pe logodnica sa, deghizata in uniforma militara, tot timpul campaniei de la Marasesti la Budapesta. Toti ofiterii regimentului si reangajatii cunosteau acest lucru, afara de colonelul Rasoviceanu, comandantul unitatii.

In cantonamentul amintit a fost mutat – pentru completarea efectivului in ofiteri – si maiorul Gh. Costescu. La scurt timp dupa ce s-a produs aceasta mutare, colonelul Rasoviceanu convoaca la el in cabinet intreg corpul ofiteresc. Toata lumea era curioasa sa stie ce comunicari are sa faca comandantul.

Acesta, in mijlocul cercului ofiteresc, se adreseaza capitanului Ferhat: «Capitan Ferhat, ai zece zile concediu pentru a-ti conduce logodnica la Bucuresti, dupa care te vei prezenta la unitate singur. Maior Costescu, iti faci raport de mutare din regiment chiar astazi!» Apoi, adresandu-se ofiterilor, completeaza: «A trebuit sa vie un venetic in mijlocul nostru pentru a strica armonia din unitate si sa terfeleasca spiritul de corp.»

Ce inalta lectie de morala!

* * *

Regimentul a fost transferat la Bucuresti in anul 1920 si si-a luat garnizoana in capitala tarii, cazandu-se in cazarma de la Cotroceni, fosta a Regimentului 40 Infanterie Calugareni.

Sora colonelului Rasoviceanu, coman­dantul nostru, taranca din Gorj, a venit la Bucuresti sa-si vada fratele, pe care nu-l mai vazuse de inainte de campania din 1916. Marea majoritate a ofiterilor luau masa la popota regimentului, in frunte cu colonelul nostru. El prezida intotdeauna masa care se servea la ora 12 si ne comunica intr-una din zile: «Sora mea care a venit sa ma vada este invitata mea la masa si o va lua la popota. Ea este taranca. Sa nu care cumva sa-i sarutati mana cand voi face prezentarile, pentru ca o taranca nu este obisnuita cu o astfel de manifestare.»

A doua zi, am avut-o in mijlocul nostru la popota, invitata de fratele sau sa ia locul in capul mesei. Era o femeie trecuta de 40 de ani, vioaie, naturala in comportare, nu s-a pierdut in fata atator comeseni neobisnuiti pentru ea. Citeai in ochii ei admiratia fata de fratele ei erou si satisfactia cinstei ce ii acordau, datorita pozitiei ce el o avea in mijlocul nostru.

Ce bun exemplu al lipsei de parvenire si cata noblete etica romaneasca!

* * *

Alt episod care infatiseaza figura complexa in insusiri a acestui mare educator si comandant.

Orice ofiter activ in gradul de sublocotenent era obligat, conform legilor militare, sa urmeze o scoala de un an de zile, intitulata «Scoala speciala de trageri» in vederea avansarii la gradul de locotenent.

Autorul acestor randuri, la acea data absolvise aceasta scoala, fiind clasificat intaiul, sef de promotie.

Potrivit dispozitiunilor legale, clasificarea din scoala speciala atragea dupa sine si schimbarea ordinii de inscriere in anuarul armatei, clasificare care se facea pe promotii de ofiteri si care stabilea definitiv, in toata cariera, ordinea avansarii.

Conform acestor norme legale, trebuia ca Serviciul personalului din Ministerul de Razboi sa ma treaca in fruntea promotiei din 1918, ca unul care am fost clasificat intaiul la absolvirea acestei scoli.

Intrucat insa in anuarul armatei nu am fost trecut la locul cuvenit, am facut un raport, manifestandu-mi nemultumirea si cerand sa se faca cuvenita rectificare. Probabil ca raportul meu, ca stil, nu a placut superiorilor mei si drept consecinta, in loc sa mi se faca dreptate, am fost pedepsit cu 30 de zile arest la garnizoana.

Prezentand comandantului meu, colonelul Rasoviceanu, aceasta cores­pon­denta, dupa ce-i parcurge continutul ei, imi ordona: «Sa se puie caii la trasura!» si apoi baga ordinul in buzunar.

Ne suim in trasura si da vizitiului dispozitiuni sa ne duca la Ministerul de Razboi. Ajunsi aici, suim etajul la cabinetul ministrului si ne oprim in biroul sefului de cabinet, care ne spune sa asteptam.

Ministru de razboi era atunci generalul Gh. Mardarescu. Dupa o asteptare de 10 minute, colonelul Rasoviceanu bate cu cravasa in usa ministrului, o deschide si, tragandu-ma de mana, intram.

Biroul era o vasta incapere, iar ministrul, care era un om mic de statura, abia se mai vedea din dosul biroului de lucru. Cand il vede pe colonelul meu, ministrul il intreaba: «Ce este, Vicus?» – diminutiv care deriva de la Rasovicus – Vicus, in intimitate.

Colonelul Rasoviceanu inaintand spre birou, il aud spunand: «Nici un Vicus. O lume morala se darama in mine», si inmanandu-i ordinul prin care eram pedepsit, completeaza: «Raportul pentru care a fost pedepsit ofiterul meu, din moment ce i-am dat drumul, mi l-am insusit in intregime. Deci va rog sa schimbati pedeapsa si sa mi-o treceti mie care mi-am luat raspunderea continutului.»

Ministrul Mardarescu ridica ochii de pe hartie, se uita la colonelul Rasoviceanu, apoi punand mana pe toc, scrie: «Se ridica pedeapsa» si ii restitui ordinul, intrebandu-l: «Esti multumit, Vicus?»

Primeste un raspuns prompt: «Sa ma ierte domnul ministru, cred ca n-ar fi fost nevoie ca Vicus sa se deplaseze, daca s-ar fi meditat si s-ar fi aprofundat atunci cand s-a dictat sanctiunea. Sa traiti!»

Am batut din pinteni scurt, am facut juma­tate de intoarcere la dreapta si am plecat.

Fara comentarii. Mare lectie de educatie militara asumarea raspunderii faptelor!

* * *

Era un strajer al demnitatii si onoarei. Nu admitea nici o abatere si nici un compromis in aceasta privinta. Veghea in a pastra corpului ofiteresc din Regimentul 9 Vanatori aceste mari calitati. Era cu ochii atintiti asupra comportarii noastre intre noi si in societate.

Sanctiona orice incalcare a acestora.

Locotenentii Lazarescu Alex. si Gheorghiu Mihai au avut un diferend care s-a soldat cu ofense reciproce.

Colonelul Rasoviceanu, afland, a ordonat ambilor ofiteri iesirea pe teren – intr-un duel cu sabia – pentru a-si spala rusinea.

In acest scop a dat dispozitiuni armurierului regimentului sa ascuta sabiile ofiterilor combatanti. A numit pe ajutorul comandantului, locotenent- colonelul Diamandy Gh., directorul luptei; iar medicului regimentului, dr. capitan Mirea, i-a ordonat sa acorde asistenta medicala. A hotarat ca ambii locotenenti sa se bata cu sabiile in duel pana cand vor sangera amandoi.

Asa a si fost. Intr-o dimineata de vara, pe campul Cotrocenilor, la ora cinci dimineata, directorul luptei, medicul si cei patru martori – cate doi de fiecare – impreuna cu cei doi beligeranti, s-au intalnit la punctul zis «Cupole», astazi blocurile din Drumul Taberei. S-a ordonat inceperea luptei, care s-a soldat cu sangerarea duelistilor, lupta oprindu-se de catre medicul regimentului.

Adversarii s-au impacat pe teren, iar comandantul nostru, colonelul Rasoviceanu, adunand in sala popotei regimentului intreg corpul ofiteresc, dupa o mica sedinta de educatie, aratand tuturor consecintele deficientei din punct de vedere al onoarei si demnitatii, i-a imbratisat pe cei doi ofiteri, acordandu-le cate 3 zile concediu.

A fost o zi frumoasa pentru noi toti si plina de invataminte.“

 

<sus>