Ca unul care a
intrat in institutia militara la o varsta frageda, inainte de 1989, ca elev de
liceu militar, stiu prea bine rigorile secretului militar, pentru ca nici nu
apucasem bine sa ne probam hainele albastre si bocancii negri, ca am si aflat
ce si cum avem (sau n-avem) voie sa vorbim, cui avem voie si cui n-avem voie sa
ne adresam, cum sa tacem malc intr-un compartiment de tren daca ne intreaba
cineva cum ne cheama si de unde suntem („E mai sigur asa!“, ne asigurau unii
comandanti, chiar daca imaginea de tampitel in uniforma nu prea ne avantaja!) si,
mai ales, cum sa fentam, discret, orice domnisoara care, doar pentru ca se indragostea
instantaneu de uniforma si de fizicul nostru atletic si ne bombarda cu intrebari,
s-ar fi putut dovedi o Mata Hari mult prea experimentata, dornica de informatii
„top secret“ dintr-un… liceu militar, desi era de o varsta cel putin la fel de
frageda cu a noastra.
Regimul
comunist isi avea rigorile lui si secretul militar se incadra foarte bine in
logica acestuia. „Dusmanul vegheaza“, ni se spunea, unul ubicuu, fara indoiala,
langa noi, printre noi, iar vigilenta, cuvant cu grea incarcatura de sensuri,
era la ordinea zilei, desi unii mucaliti o asociau mai degraba cu un paznic
abil, anume pregatit sa nu lase logica sa patrunda prin cazarmi. Formula,
dincolo de anecdota, exprima mai degraba o anume indoiala cu privire la ce fel
de secrete strasnice ar fi putut fi pazite sub mii de lacate, vegheate de Argusi
de ocazie.
Dar
„secretul“ nu e neaparat o gaselnita a
vreunui regim sau altul. Am avut prilejul sa descopar, din intamplare, cu cativa
ani in urma, impreuna cu alti colegi, ca ceea ce mi s-a spus cu obstinatie ca
este „strict secret“, aparea, perfect nesecret, la indemana oricui, pe site-uri
oarecare, in marea familie de biti care este Internetul, acuratetea informatiilor
uimindu-ma. Ai toate motivele, atunci, sa te indoiesti de performantele
profesionale ale acelor „vigilenti“ care, cu figuri funebre si gata sa te
„salte“, te-au indoctrinat pana la lehamitea cea mai gretoasa. Ca sa nu mai
spun de „binevoitoarele“ informatii, plecate… „cu scop“ spre zari nu intotdeauna
atat de albastre pe cat ar parea…
M-am
obisnuit, in timp, ca, uneori, ceea ce mi se spunea ca este secret sa fie, de fapt,
un secret al lui Polichinelle, stiut de toti, rostit sau nu. Intr-o tara in
care, cum spune Cioran, „revarsarea, expunerea de sine, confidenta, marturisirea
imediata, neceruta de nimeni, impudica, sunt obisnuite, unde se stie totul
despre toti (…) si unde secretul strict este inimaginabil“, te si miri ca acest
cuvant, care iti sugereaza conspirativitatea cea mai apasatoare, nu a fost inca
eliminat cu desavarsire din dictionare si enciclopedii.
Desi laitmotiv subinteles al existentei
celor ce lucreaza in domeniul militar, secretul poate fi protejat nu neaparat
prin legi – care se pot dovedi strambe, ilogice, necorelate cu alte reglementari
si deci greu sau imposibil de aplicat, dar, oricum, perfectibile! –, ci prin
educatie permanenta (inteligent facuta!) si incredere in capacitatea celui
chemat sa aplice legea (una bine gandita!) si sa gestioneze secrete, de orice
natura ar fi ele, prin identificarea cu precizie a acelor informatii care sunt si
trebuie sa ramana cu adevarat secrete si separarea lor de acelea, numeroase,
care sunt banale sau doar de interes public si deci nesecrete.
Daca cei chemati sa aplice legi si
reglementari specifice din acest punct de vedere nu vor intelege textul si
spiritul in care a fost gandita
legislatia din domeniu, atunci, din spaima sau nestiinta, s-ar putea gasi in
situatia previzibil-ridicola, in care vor trata la fel, considerandu-le la fel
de secrete, atat o banala cerere prin care se solicita suplimentarea cotei de sapun
la vreun pluton oarecare, cat si o harta continand dispunerea in teren, in caz
de alarma de lupta, a vreunei unitati sau mari unitati.
Maior
FLORIN SPERLEA