O strada aglomerata, in buricul targului, cu firme tipand
de neoane viu colorate, de o parte si de alta. Un peisaj care, mai ales pentru
cei care locuiesc in orasele mari, trebuie sa para banal.
Pe la jumatatea strazii Stirbei voda, in Bucuresti,
o cladire inundata de lumina, recent renovata, cu jandarmi la poarta, impune
respect. Nu atat datorita firmei – Parchetul National Anticoruptie (PNA)
–, si ea viu luminata, cat pentru fiorii reci pe care, in plin razboi impotriva
coruptiei, a ajuns sa-i dea unora pe sira spinarii aceasta institutie.
Cladirea, candva un important „vestigiu“ al
institutiei militare (sa amintim, de pilda, ca acest imobil a adapostit, pe rand,
Scoala Superioara de Razboi si chiar Marele Stat Major), mai poarta inca
semnele trecutului ei glorios. Nu este vorba nici de stilul arhitectonic si
nici de vreo schija aiurita patrunsa adanc in zid, in urma exploziei vreunei
bombe ratacite prin preajma, asa cum s-ar putea crede, in vremuri in care
capitala va fi fost teatrul unor confruntari militare.
Daca aveti ocazia sa treceti in
timpul zilei prin fata actualului sediu al PNA veti vedea un frumos bust care
se profileaza, inaltat pe un soclu, pe fatada cladirii, realizat, in semn de
respect si recunostinta, in onoarea generalului Alexandru Cernat, de ofiterii
din Statul Major General roman. Acesta a fost, in anii Razboiului de Independenta,
pe rand, seful Armatei de Operatii (iulie – decembrie 1877), seful Marelui
Cartier General (decembrie 1877 – martie 1878) si ministru de Razboi (aprilie –
august 1877, martie – noiembrie 1878), avand merite deosebite in succesele
militare repurtate de fortele romane in asalturile de la redutele Grivita 1 si
2 si cucerirea Plevnei.
De indata ce se lasa intunericul, imobilul din
strada Stirbei voda prinde viata sub luminile vii ale reflectoarelor. Din
statuia generalului Alexandru Cernat mai ramane insa, la caderea noptii, doar o
umbra inalta risipita in uitare si anonimat.
In timp ce in vechiul for roman din centrul
Romei, fiecare bucata de zid sau coloana ramasa in picioare printr-un hazard al
istoriei, de care se vor fi sprijnit vreodata fie vreun imparat, fie vreo
prostituata oarecare in cautare de clienti cu buzunarele pline, este luminata
cu grija, noapte de noapte, intr-un tablou feeric, la noi, in centrul
Capitalei, bustul stralucitului comandant din anii Razboiului de Independenta
(poate ca de aceea declaratia lui Mihail Kogalniceanu, la 9 mai 1877, este „inghitita“,
an de an, la gramada cu alte evenimente!) zace in bezna, spre rusinea noastra.
Ochii generalului Cernat, laolalta cu aceia, nevazuti,
ai ofiterilor de stat major care si-au omagiat astfel comandantul de odinioara,
acuza, zi de zi, nepasarea celor pentru care o statuie nu este decat, cel mult,
o bucata de bronz cocotata pe-o piatra.
Dupa astfel de epigoni insa nu va ramane nici macar
atat…
Maior Florin Sperlea