General, caut scutire de front!
Despre vitregiile frontului si ororile razboiului, in
general, ar trebui sa fie chemati sa vorbeasca numai aceia care le-au trait.
Ceilalti, dinapoia unei pagini memorialistice oricat de vii sau aflati in fata unei
pelicule cinematografice, chiar daca impecabil realizata, si le pot doar
inchipui. Insuficient pentru a judeca pe cineva pentru o atitudine sau alta in
timpul unei inclestari pe viata si pe moarte, asa cum este razboiul. Cine ar
indrazni sa arunce primul cu piatra?
Crisan Museteanu a fost, in
anii celui de Al Doilea Razboi Mondial, medic militar si a cunoscut ororile
razboiului. Si, ca orice alt martor, crede ca este indreptatit, de aceea, sa
depuna marturie. El aminteste, in memoriile sale1, printre altele,
cum a decurs, la Taganrog (in nordul Marii Azov), in februarie 1943,
intrevederea cu generalul Alexandru Saidac, comandantul Diviziei 1 Infanterie
(1942-1944), care dorea… o scutire de front! Asteptandu-se sa intalneasca un
Don Quijote, Crisan Museteanu avea sa fie profund dezamagit, caci cel din fata
sa nu era decat un „Sancho Panza tampit, dar un Sancho Panza“, care isi
cunostea bine interesele.
„— Nu mai
pot dormi, nu mai pot manca si ma sting ca o lumanare pe zi ce trece – i se plange Saidac medicului. Si mi-e frica,
stii, am o frica curioasa, care ma tine de cand am plecat in razboi. Inainte
eram un om curajos, nu ma temeam de nimic, imi faceam serviciul meu, eram sigur
de ce fac, putea sa vina oricine in inspectie…, stiam ce am…, dar acum…“
Lui Crisan Museteanu i se
parea ciudat ca cineva care venea din prima linie a frontului sa invoce frica,
pentru ca ea era un „sentiment continuu si comun“. In concluzie, generalul
Saidac ii cere medicului un „bilet galben“, care se elibera numai celor raniti,
urmand sa rezolve „detaliile“, spunea el, la ajungerea in tara. Refuzul
medicului de a-i elibera biletul cerut sau un certificat medical din care sa
rezulte ca ar fi suferit „un soc datorita muncii de raspundere extenuante
sau asteniei nervoase si fizice datorate surmenajului fizic si intelectual…“,
declanseaza o adevarata targuiala, penibila daca ne gandim la functia ocupata
de generalul Saidac, dar mai ales la faptul ca, in vara aceluiasi an, acesta va
fi decorat, pentru actele sale de bravura, cu Ordinul „Mihai Viteazul“! La un
astfel de final apoteotic trebuie sa fi „contribuit“, asadar, si incapatanarea
lui Crisan Museteanu, medicul care a ramas neclintit in hotararea sa de a nu
elibera generalului Saidac nici „biletelul galben“ si nici certificatul medical
pe care comandantul Diviziei 1 Infanterie si le dorise atat de mult!
Este amuzanta replica
soldatului Vlaicu, ordonanta medicului, care, afland ca seful lui i-a refuzat
generalului Saidac scutirea ceruta, ii spune acestuia, inspaimantat:
„Vai de
mine dom’le doctor, ce-ati facut? Acum o sa dam de dracu’. Numai pe noi o sa ne
bage de acum pe linia intai. Aoleu si vai de capul nostru. Hai inapoi, domnule
doctor, si dati-i!“
Un caz care ar putea fi inclus
in aceeasi categorie a fost acela al generalului Nicolae Tataranu, comandantul
Diviziei 20 Infanterie. Aflat in incercuire la Stalingrad, acesta isi paraseste
in mod surprinzator, in seara zilei de 13 ianuarie 1943, postul de comanda al
marii unitati la bordul unui avion (insa cu aprobarea generalului Friedrich
Paulus, comandantul Armatei 6 Germane) pentru a veni la Bucuresti sa-i explice
maresalului Ion Antonescu situatia dificila in care se afla divizia sa. „Maresalul
era consternat“, scrie Gheorghe Barbul in memoriile sale. El i-a cerut
generalului, inainte ca acesta sa mai apuce sa ofere alte detalii, sa se
intoarca imediat pe front. „Este preferabila o fiinta vie intre morti, decat
un mort intre cei vii“, i-ar fi spus Antonescu. Apoi, furios, aratandu-i
usa generalului Tataranu, i-a strigat: „Aveti de ales intre plutonul de
executie, care ii asteapta pe toti dezertorii, si datoria de a relua
comanda la Stalingrad“2. La 19 ianuarie 1943,
Tataranu s-a imbarcat in avion cu directia Stalingrad, dar datorita agravarii
bolii sale, a fost nevoit sa se intoarca in tara (de la Rostov), fiind
spitalizat si pus la dispozitia Ministerului de Razboi pana la 1 octombrie
1943. Iata cum descrie maiorul Gheorghe Stan plecarea comandantului diviziei la
Bucuresti: „In inima tuturor doream sa ramana imprimata plecarea acelui sef
dintre noi, ca trecerea in lumea cealalta. Ceva despre care nimeni dintre noi,
cei de acolo, nu stia ce sa spuna. Fiindca, daca s-ar fi trecut la comentarii,
s-ar fi intrebuintat cuvinte si expresii de stigmatizare, care nu-si gaseau
existenta in limbajul si conceptia noastra – ca ofiteri – privind pe seful de
mai adineauri“3. Asadar, seful care isi parasise subordonatii,
abandonandu-i in acele dificile momente ale incercuirii, era, pentru ei, trecut
deja in lumea umbrelor, lipsit de onoarea cuvenita eroilor cazuti la datorie.
De altfel, generalului Tataranu, ca si celorlati generali aflati in incercuire,
i s-a acordat Ordinul „Mihai Viteazul“, dar tocmai datorita atitudinii
sale, i-a fost retras4.
NOTE
1. Crisan Museteanu, Amintiri
din razboiu, 1941-1944, Bucuresti, 1998, pp. 119-125.
2. Gheorghe Barbul, Memorial
Antonescu. Al treilea om al Axei, ed. „Valeriu Florin Dobrinescu“, Iasi,
Institutul European, 1992, p. 88.
3. Colonel dr. Petre Otu, La
Stalingrad si dupa…, fragmente din amintirile maiorului Gheorghe Stan, in
revista „Document“, II, nr. 3 (7)/1999.
4. Constantin Pantazi, Cu
Maresalul pana la moarte. Memorii, ed. „Alexandru V. Dita“, Bucuresti,
Editura Publiferom, 1999, p. 209
Maior Florin Sperlea
<sus>