Memorii inedite

„No, draga, dar ai dumneavoastra n-au canone?”

Punem punct aici prezentarii memoriilor de razboi si din prizonierat ale locotenentului in rezerva Constantin Popian. Cele cateva episoade publicate pana acum au surprins momentele dramatice ale retragerii trupelor romane din zona Sibiului, in toamna anului 1916.

12 septembrie 1916. Bombardament de artilerie toata ziua. Salve de patru si opt focuri. Un biet cimitir din dealul de la S-V Harman parea ca e ramat de porci. De ce trageau ei acolo atatea sute de ghiulele, n-am sa inteleg niciodata! Biserica a ramas fara clopotnita. Artileria noastra de 75 – o baterie din Regimentul 23 – a fost de trei ori incadrata, pierzand si vreo cativa cai. Ii bateau atelagele¹ oriunde adaposteau caii, din cauza ca aveau numai o singura vale, fara pomi, fara nimic, pe care vale artileria dusmana batea eficace 10-12 km.

Pe la ora 7 - 8 seara, ne schimba un batalion din Regimentul 47, sub comanda capitanului Voicescu, si unul din Regimentul 44, sub comanda maiorului Slavescu. Ne retragem spre Vestem, pentru repaos. Pe la ora 10 ajungem la Podul Mohului. Aci ne intampina un calaras care aduce un ordin al Diviziei care ne poruncia² sa mergem sa ne incadram la Brigada colonel Mosoiu Traian³, la Gura Raului. Un batalion trebuia sa plece imediat in ajutorul lui 2 Valcea, la Rasinari. Cum era si natural, acel batalion nu putea fi altul decat al III-lea, cu maiorul I. Balanescu, copilul vitrig⁴ al regimentului.

Pornim in directia Cisnadie pe un drum incalcit si plin de coloanele Regimentului 23 artilerie, care mergea si el in ajutor. A trebuit sa merg eu inainte cu domnul maior si sa batem cu prajina pe artileristii care dormeau pe cai si mergeau in cea mai mare neregula, incurcand drumul. Cate ne-am auzit, numai noi stim, prin besna noptii.

La Rasinari, ajungem pe la 4 a.m., dupa ce parcursesem 20 km. Ne ducem la resedinta brigazii si soldatul de la telefon ne comunica cum ca domnul colonel Mosoiu e pe pozitie la Gura Raului. Domnul maior Balanescu vorbeste la telefon cu brigadierul care se bucura mult de sosirea noastra si da ordin sa ne ducem pas alergator, caci e primejdie. Ne intreaba, de asemenea, daca am intalnit ceva artilerie pe drum? Cand i-am spus ca vine Regimentul 23 de camp, a tras o injuratura si a trantit receptorul jos.

La 5 ore, ne punem in mars spre Guraru. Drumul, numai in piept, deoarece mergeam in susul apei Rasinari⁵ spre dealul Cioara, inalt de peste 1000 de metri. Eram franti de oboseala si, cum inaintam, se lumina de ziua si batea artileria, mama, Doamne!, de credeai ca se naruie cerul pe noi. Ce vazusem noi pana aci nu era nimic! Acum erau 20-30 de guri de foc, care bateau numai un pisc, Vest-Cioara, si trimiteau pe defileu scuipatul lor pana la 7-8 km spre Rasinari. Voia dusmanul sa opreasca rezervele de a inainta si sa faca si retragerea brigazii imposibila printre dealurile Poplaca si Valari.

Brigada insa n-avea gand de retragere, ci avea ordin sa reziste pana la un singur om, caci odata pierduta pozitia aceasta era intoarsa toata Lunca Sibiului. Aici se rezista cu turbare si la Est, spre Poplaca. Satul Poplaca ardea din temeliile sale si pana la 14 seara mai nu mai ramasese… decat fum si cenusa.

13 septembrie. La ora 8 dimineata, pe un soare cald si o zi senina, ajungem sub muntele Cioara. Trenul de lupta era mult in urma si aprovizionarea cu cartuse si proiectile se facea extraordinar de greu, deoarece valea era batuta literalmente de artileria dusmana, iar drum nu era spre creasta decat unul in forma de sarpe, care taia muntele cu multa arta, se strecura printr-o sea si trecea in satul Gura Raului. In sa, deasupra, erau doua mitraliere inamice, care opreau orice acces in acea parte, despartind astfel pe granicerii de pe Valari de restul brigazii, format din cateva companii din 2 Valcea, de sub comanda capitanului Ciulei, care rezistau cu multa greutate pe piscul Cioara – cam de front. Flancul drept spre Poplaca era complet descoperit.

Cand noi ne gaseam la poala muntelui Cioara, inamicul reusise sa respinga doua companii din 2 Valcea si ameninta sa puna mana pe doua obuziere de 105 de-ale noastre. Servantii se-nspaimantasera si o luasera la fuga, in vale, pe drumul cel frumos ca un sarpe si strigau plini de groaza: „Vin nemtii la tunuri! Sariti cu mitraliera!“ In urma lor veneau chesoane si atelage deshamate, fara stapan, care la cotituri se duceau rostogolindu-se in prapastie.

Maiorul Balanescu bareaza imediat drumul cu o companie cu baioneta la arma, care opreste pe fugari. El insusi trage cateva focuri de carabina, ranind chiar pe un sergent care voia sa treaca prin cordonul de baionete, calare, si indreapta in graba mitraliera – o sectie – cu sublocotenent Berbescu Victor, spre seaua de unde batea mitraliera inamica, impreuna cu un pluton sub comanda elevului Pasare Ion, cu o companie – a 11-a – in directia Poplaca, spre Est, si compania a XII-a, cu harnicul locotenent Crapatureanu Constantin spre centru, unde bombarda artileria mai furios si se astepta a se pronunta atacul infanteriei. Maiorul Balanescu merge sa se prezinte colonelului Mosoiu, iar eu capat insarcinarea de a recunoaste sectorul ocupat de fiecare companie si a merge cu raportul la postul de comanda al brigadierului, unde aveam sa-mi gasesc pe comandantul de batalion. Maiorul Balanescu a ajuns la locul destinat pe la ora 12, iar eu, abia pe la 4 p.m., in doua ore am urcat pana la caii artileriei vreo 400-500 m; aci am stat cam vreo 15 minute, apoi, tupilat pe dupa niste pomi grosi, urmat de sergentul Bubu Florea din compania a IX-a, agent de legatura, am urcat la compania a XI-a, unde am gasit un sublocotenent si atata. Comandantul ei, capitanul Radulescu, disparuse si nimeni n-a stiut sa-mi spuna unde este.

De aci am trecut la locotenentul Crapatureanu. In drumul meu am gasit o fantana cu apa putina, cu lacrimi sarata, vorba cantecului, caci in jurul ei se adunau toti ranitii, care se scoborau de pe Cioara. Am vazut vreo 20-30, grav raniti, si-mi spuneau ca sanitarii refuza sa-i ajute. Am gasit si eu doi sanitari, ascunsi dupa un fag mare; fumau in liniste. I-am somat sa plece imediat si sa ridice pe unul care era mai in vale, cu organele genitale sfaramate de o schija si, deoarece mergeau agale, am tras un foc de carabina spre ei si apoi cum se duceau, asa se duceau!

Pe aceasta poteca am intalnit pe capitanul Ciulei, barbos, cu chipiul intr-o mana si cu pistolul Steier in dreapta. Injura de mama focului si tragea dupa fugarii care se ascundeau si nu voiau sa stea pe creasta.

Era aci o poiana mare care parea ca fusese arata cu plugul. Pana aici nu vazusem inca asa gropi mari de proiectile. Unele aveau un bazin de marimea unei arii⁶; si adanc de 1-2 metri. Aci nu mai pica acum nici un proiectil, deoarece tragerea urma spre apus, spre Valari, unde mai pufnea din cand in cand unul din cele doua tunuri ale noastre, caci unuia i se defectase inchizatorul.

Pe locotenentul Crapatureanu l-am gasit pe linia de tragatori, la marginea N-E a padurii Cioara. Intre el si dusman era o poiana de vreo 200-300 m pe care nemtii incercau s-o treaca, doar cate 3-4 oameni, ceva mai spre rasarit. Avea Crapatureanu vreo trei ochitori buni langa el, adapostiti la radacina unor meri batrani, care mancau mere si trageau. Un sergent, halal sa-i fie, tragea fara gres si numai ce vedeai un neamt sarind in sus si cadea lat, iar tovarasii, fugi inapoi. Pe noi era imposibil sa ne descopere, caci eram deasupra lor si crangul era des. Vanatoarea aceasta, dupa cum am aflat in urma, a durat pana seara. De aci, de la compania XII pana la locul brigadierului, cam 1 km de drum, l-am strabatut in doua ore, sub bombardament infernal. Trasnea cate un fag in mii de tandari, iar fumul de pucioasa te ineca. Aproape inconstient, cand am ajuns in drum si-au huruit asupra mea tandari si schiji, m-am varat sub o stanca, din care n-am iesit doua ore, lungit pe burta, pana ce s-a mutat bataia si s-a golit pozitia de infanterie.

Aproape nebun, am pornit spre deal, mai mult de teama⁷ ca ma prinde noaptea si nu mai gasesc pe comandantul batalionului, sa-i raportez de asezarea batalionului.

Cand am ajuns in dreptul seii unde batea mitraliera inamica, am intalnit pe Berbescu, care cauta un adapost pentru mitraliera, pe care o manevra singur, deoarece un proiectil dusman bine trimis sau intamplator din cele multe ii omorase servantii. A lucrat singur acest ofiter pana a doua zi, deoarece nimeni nu mai stia sa manuiasca mitraliera.

M-am strecurat prin niste santuri parasite de graniceri si pe la ora 5-6 am gasit pe maiorul Balanescu, care m-a prezentat maiorului N. Mihail, comandantul batalionului II Graniceri, si D-lui colonel Traian Mosoiu, caruia i-am expus toata situatia, asigurandu-l ca la aripa dreapta, desi nu e nici un ofiter, nu e pericol, iar centrul e strasnic aparat de 4 companii sub comanda capitanului Ciulei, ajutat cu pricepere si curaj de locotenentul Crapatureanu.

Acum aici batea grozav artileria dusmana, iar deasupra, pe crestetul Cioarei, vazduhul era imbacsit de nori galbeni-verzui, produsi de proiectile cu gaze asfixiante. Dupa socoteala mea, era imposibil de mentinut aceasta minunata pozitie. La cele 28 de tunuri ce ne bateau cu inversunare, noi nu mai raspundeam acum cu nimic, iar divizia raspundea intr-una ca ne-a trimis artilerie de camp. Buna o fi fost ea, la locul ei, dar aci era nevoie absoluta de mortiere cu tragere curba. Chiar deasupra postului de comanda se vedea cu ochi liberi cum dinspre Sibiu se scurgeau coloane groase de artilerie de munte si infanterie spre soseaua ce duce spre Orlat si Sacele, care mergeau masate fara nici o grija si intentionau a se indrepta spre satul Raul Sadului, pentru a intoarce aceasta pozitie; si asa, intreaga brigada cadea in mana inamicului.

Pe la ora 7 p.m. vine intr-un suflet locotenentul Popescu Petre, comandantul companiei din 2 Valcea, si raporteaza ca inamicul, in forta, cu doua batalioane, cu artilerie de munte numeroasa, se scurge de dupa muntele Valari spre Sud-Vest. Cum se stia precis ca noi la stanga nu eram legati cu nimeni pana la Jiu, pericolul era colosal. Acestor batalioane, care nu erau cele dintai ce mergeau spre Romania, urmau altele si iata Armata I prinsa inainte de a-si asigura o retragere prin defileul Oltului.

Colonelul Mosoiu inca parea ca nu se teme si regreta amarnic ca pierde o pozitie luata cu mari sacrificii. Trimite doua companii sa impiedice inaintarea inamica pe dupa Valari, dar ce puteau face acestea, drumul ocolind mult spre Vest si, odata cu venirea noptii, intunecandu-se? Aci, langa cortul lui, erau vreo sapte graniceri, groaznic mutilati de un obuz care se sparsese la vreo 10 metri de usa bordeiului telefonistului…

Se intuneca si ne apucaram sa mancam ceva. Eu nu mancasem din ziua de 12 Septembrie, ora 12. Aci ma saturam privind pe naprasnicul colonel cum tinea intr-o mana un sodolan de purcel si-n cealalta o sticla cu vin de Cisnadie si vorbea la telefon cu gura plina: "Un tun vreau, numai unul, si tin pozitia!”

Ce ordin a primit, nu stiu. Stiu numai ca a tinut un scurt consiliu cu maiorii Balanescu, Mihail si Dimitriu si apoi a pornit pe o rapa in jos cu aghiotantii dupa Domnia Sa. Eu am vrut sa mananc, ca eram mort de foame si osteneala, dar de enervare nu puteam sa-nghit. Am mancat un strugure si-am inghitit o data vin dintr-o sticla.

Pe la ora 9 jumatate ne-a sosit un doctor german, foarte inalt, grav ranit la cap, care impreuna cu ordonanta au dormit langa mine pana pe la ora 1 a.m., cand au fost ridicati de o santinela, din ordinul brigazii, si porniti la Rasinari. Cat a stat langa mine, l-am descusut asa cat am putut rupe eu nemteste si am aflat ca era ofiter de front, desi doctor de meserie. Ca a fost prins, fiind ratacit de la coloana care mergea spre Caineni, ca l-a ranit patrula care l-a prins si care era sa-l omoare. Gemea greu si se vaita ca-l doare capul: „Oh, ich bin sehr schwer verwundert!“ Spunea ca n-a mancat de doua zile si ma asigura pe onoarea lui ca retragerea noastra e taiata. I-am dat paine si apa, caci atat aveam.

Era frig ingrozitor, iar eu n-aveam manta, ci numai pelerina de cauciuc. Soldatul meu, foarte bun de altfel, Fugaru Simion, nu ma putuse urmari cu calul pe rapele si sub bombardamentul prin care urcasem eu.

M-am desteptat pe la ora 4 jumatate a.m. si domnul maior Balanescu mi-a spus sa astept aci ca Domnia Sa merge sa comunice ceva locotenentului Crapatureanu, caruia ii daduse o foarte grea insarcinare.

Acest om, cu vreo doua companii, trebuia sa tina toata rezistenta pana se scurgea tot batalionul, ca sa ocupe o a doua pozitie, mai jos, spre Rasinari, iar batalionul avea insarcinarea sa se retraga luptand pana ce brigada toata va ajunge la Cisnadie.

La ora 5 se scurgeau pe vale ultimele companii din graniceri, si eu atunci mi-am dat seama ca batalionul nostru si doua companii din 2 Valcea, cu locotenentul Popescu Petre si Cocorascu, sunt trupe de sacrificiu.

Am mancat parca mai usor si presimteam ca suntem ramasi pentru totdeauna de armata amica. Pare ca nimic nu ma mai lega de cei scumpi de pana ieri. Am mancat, zic, cu pofta, doua chiftele de carne si o bucata de paine de la sublocotenentul Alexandrescu din graniceri si ne-am despartit, sarutandu-ne.

Pe la ora 6 au inceput a ne picni, ici si colea, focuri de infanterie; iar acolo unde era ieri mitraliera noastra se instala acum artileria lor de munte cu niste cai albi.

Ne-am retras, luptand, pana la o cotitura a vaii si am stat.

14 septembrie. Ne repauzam langa o moara pana pe la 12 ore, inamicul se apropie cu infanterie indesind focurile, iar noi ii raspundem retragandu-ne de-a coasta, pe ambele versante ale vaii. Dupa cat se vedea, el nu cuteza sa inainteze spre Rasinari, deoarece pe cealalta parte, pe la Cisnadie, intampina rezistenta strasnica de la brigada Mosoiu, care se retrasese la timp si ocupase pozitii bune. O, sa fi avut artilerie, inamicul mai sta inca multe zile aici si poate ca nu se producea nenorocirea de la Sud-Talmaci.

Am mancat cu domnul maior o cutie de fasole-conserve si am baut apa din rau. In goana calului vine adjutantul brigazii, sublocotenent Militaru, si aduce un ordin: "Batalionul maior Balanescu va merge cat mai neintarziat si va ocupa muntele Gotzenberg”.

Pornim in directia S-V Rasinari, pe un drum prapastios, si ocolim satul Rasinari pe la Vest. Partea nord-estica a satului era viu bombardata de artilerie, iar populatia fugea cu tot ce putea cara cu ea spre Raul Sadului.

Am trecut pe langa casa poetului Goga, fara usi, fara ferestre. Pe frontalul usii, un ofiter din 5 Vanatori scrisese cu carbunele pe varul alb: "Avem un vis neimplinit/Copil al suferintii/De jalea lui ne-au raposat/si mosii si parintii.”

Trecand pe la mormantul marelui Saguna, ochii mi-au lacramat de amaraciune. Ne iesau⁸ femeile in cale, cu banitele cu prune si mere, si pe toti obrajii curgeau lacrimi. Cu inima impietrita le spuneam: „Tot ai nostri sunteti: aceasta e trecatoare!“ Ele dau din cap cu neincredere si strigau: „No, draga, dar ai dumneavoastra n-au canone?“

Am mers asa pe carari si povarnisuri pana la 7 ore seara si, deoarece nu puteam ramane intr-un varf de munte fara o recunoastere prealabila, am lasat o garda mare sub comanda lui X⁹….pe muntele Gotzenberg, iar noi coboram in Raul Sadului. Acesta era un satuc, la vreo 14 km spre Vest de satul Sad, si aci erau deja doua companii ratacite din Regimentul 49, care nu stiau nici ele ce destinatie au, desigur, aceea de prizoniere.

Se iau toate masurile de siguranta in statie – pe cat posibil era – si eu pornesc insotit de un calaret artilerist spre Brigada, sa raportez si sa primesc ordine noi. Cum eram obosit, isi poate inchipui oricine cum am parcurs 14 km prin intuneric, pe cursul unei ape de munte care aducea un frig de te taia la oase.

Am ajuns detasamentul „Popescu Petre“, care mergea in Sadu pentru a face „politie“, deoarece aici era o mare invalmaseala de trupe de toate armele si contingentele, iar soldatii pradau fara socoteala pe oricine.

Am vorbit cu el pentru ultima oara, in aceasta seara, in dreptul Uzinei electrice. Isi pierduse jumatate de companie si nici cu vorba, nici cu amenintarea cu moartea nu mai putea ridica pe soldatii cazuti pe drum. La podul cel mare de langa stavilarele fabricii de cherestea am gasit un soldat care, fortandu-se a suferi¹⁰, atat de tare il frecasera bocancii, incat tot piciorul era carne vie, hoit de sange; si se ruga de mine sa-l impusc, sa-i alin durerea. A ajuns in sat cu 50-60 de oameni, care numai pentru politie nu mai erau buni.

L-am lasat si am pornit prin Sadu complet intunecat, deoarece noi, in orice sat ocupat, ordonam stingerea luminilor ori astuparea geamurilor. Nemtii, din contra, cum au ocupat Sadu, l-au luminat feeric, satul avand electricitate, ca mai toate satele Ardealului. Am pornit, zic, in cautarea Brigazii. La doua-trei case, pe unde m-au indreptat patrulele, n-am capatat decat: „Nu stim nimic!“ Ies din sat, trec podul peste apa Sadului pe dinaintea bisericii, unde se repauzeaza invatatorul Botocan Dumitru-Mitu – de la Vaideenii Valcii, mort pe campul de onoare de langa selembergu' lui Mihai Viteazul. O clipa mi-a aparut in minte chipul lui blajin si pare ca-l fericeam c-a scapat cu cinste de chin si suferinta. Caci chin si suferinta fara rasplata a fost razboiul nostru in Ardealul drag. N-am dormit si n-am mancat cinci saptamani intregi si am tinut piept cu carnea noastra focului mistuitor al artileriei si mitralierelor dusmane. Rezultatul: de-a tumba peste munti, ca niste hoarde fara stapan, fara nici o educatie militara.

Doamne! si ce frumos am intrat! Ce voinici imi pareau si ce mandru echipati flacaii din fostul meu pluton de la Dragasani!

NOTE

¹ Sau atelaje. Atelaj: ansamblu format din unul sau mai multe animale de tractiune impreuna cu harnasamentul necesar si cu vehiculul respectiv.

² Asa in text.

³ Traian Mosoiu, (1868-1932),A fost sublocotenent in armata austro-ungara, in 1889; primit in armata romana,1893; colonel in 1916, a comandat divizia XXIII, in luptele de la Sibiu, descrise in text. General in 1917, comanda divizia XII in M. Vrancei. an 1919,comandant al Grupului de Nord si impreuna cu gen. Mardarescu, Prezan, Antonescu, etc.,ocupa Budapesta. Deputat liberal, Ministru de rèzboi, etc.

⁴ Asa in text.

⁵ Sau Rasinari.

⁶ Asa in text: arii. Arie: imprejmuire unde se treiera granele.

⁷ In text: frica.

⁸ Asa in text.

⁹ Numele lipseste in text.

¹⁰ Asa in text.

Locotenent in rezerva

Constantin Popian

<sus>