Studii, articole

Libertatea de exprimare a militarilor

 

Libertatea de opinie, de exprimare si de informare este astazi recunoscuta universal ca facand parte integranta din drepturile fundamentale ale omului, reprezentand un factor esential al existentei umane individuale si al intaririi pacii si intelegerii internationale intr-o lume din ce in ce mai globalizata.

 

Suportul juridic al acestor libertati se regaseste in Carta Interna­tionala a Drepturilor Fundamentale ale Omului si in constitutiile tuturor statelor democratice, iar suportul material este asigurat de proliferarea la scara globala a posibilitatilor tehnice de prezentare a informatiilor prin intermediul mijloacelor de comunicare in masa. Cu toate ca lumea a devenit, din acest punct de vedere, un sat global in care producerea unui eveniment local e cunoscuta instantaneu in toate colturile pamantului, exprimarea concreta a libertatii de expresie si de informare poate face obiectul unor limitari juridice, necesare fie pentru respectarea drepturilor sau repu­tatiei altora, fie pentru apararea securitatii, ordinii, sanatatii sau moralitatii publice. Un exemplu practic, relativ recent, in aceasta directie, il constituie cazul unui medic angajat al ONU caruia nu i
s-a mai prelungit con­tractul cu organizatia mondiala, deoarece a scris o carte in care sunt dezvaluite coruptia si greselile facute de conducerea Natiunilor Unite in unele operatii de mentinere a pacii care ar fi facut posibile masacrele din Rwanda si Bosnia in anii ’90; in timp ce medicul res­pectiv apreciaza ca demiterea sa este un abuz si o incalcare a libertatii de expresie, autoritatile ONU argu­menteaza ca regulile interne ale organizatiei interzic angajatilor sa scrie despre activitatea lor in cadrul organi­zatiei fara a cere aprobarea superiorilor ierarhici.

Unul din domeniile in care libertatea de opinie a fost intotdeauna restrictionata este cel al apararii nationale in care, pe de o parte, nu poate exista un drept total de informare a publicului, deoarece s-ar pune in pericol eficacitatea actiunilor militare si, pe de alta parte, din motive de ordine si disciplina militara se limiteaza libertatea de expresie a  militarilor. Stau marturie in acest sens prevederile legale si regulamentare comune mai tuturor armatelor. De pilda, intr-o decizie ministeriala din 1910 relativa la modul de a se proceda cand ofiterii sunt atacati prin presa, se interzicea ca acestia sa intre, fara autorizarea prealabila a sefilor ierarhici, in contact direct sau indirect cu ziarele, verbal sau prin scris, atat prin provocare, cat si prin raspuns in alte ziare politice; se dispunea ca „in asemenea cazuri nenorocite, ca si in orice imprejurare, autoritatile militare, capii ofiterului sau ai gradului inferior trebuie sa intervina imediat si sa caute sa  protejeze onoarea si drepturile subordonatilor lor“. De asemenea, dreptul la opinie al militarilor era limitat si in dispute personale, intr-o alta decizie ministeriala din acelasi an referitoare la diferendele si conflictele dintre militari si civili, dispunandu-se ca „militarii nu raspund un cuvant cand sunt insultati de civili, ci fac imediat apel la autoritatea publica si la comenduirea garnizoanei pentru constatarea faptului si intocmirea actelor necesare, evitand orice discutie cu vinovatul spre a-i arata astfel dispretul si mandria sa“. Se poate observa astfel ca restrictionarea libertatii de expresie a militarilor era considerata o chestiune de onoare si demnitate militara. In acelasi sens, exista o interdictie si in Regulamentul Serviciului Interior din 1921, conform careia „pentru prestigiul si interesele armatei, ca si pentru respectarea disciplinei, nu este permis militarilor a face polemici prin gazete, a comenta sau destainui, chiar prin graiu, in public, cele ce ar interesa apararea tarii sau diferitele dispoztii luate in armata...“

Consacrarea dupa cel de  Al Doilea Razboi Mondial a libertatii de opinie, ca drept fundamental al omului, a avut consecinte si asupra sistemului militar. Terminandu-se epoca in care armata era considerata „marea  muta “, opinia publica a luat tot mai des cunostinta cu parerile militarilor despre anumite aspecte ale vietii sociale, inclusiv in ceea ce priveste rolul armatei si indeplinirea misiunilor incredintate de societate prin intermediul autoritatilor legitime. Asa este cazul unui capitan in rezerva din armata israeliana care a preferat sa mearga la inchisoare, refuzand sa-si satisfaca serviciul in teritoriile arabe ocupate, declarand: „Trebuie sa-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce fac si nu pot sa spun ca ma aflu acolo doar datorita unor ordine... Intrebarea reala este: lasam toate deciziile in seama politicienilor sau participam la luarea acestor decizii?“  Similara este situatia unui capitan din armata americana, decorat cu Medalia de Onoare a Congresului pentru bravura in Vietnam, care a renuntat ulterior la medalie si a inceput o greva a foamei pentru a protesta impotriva politicii americane in Nicaragua si care, la randul sau, a spus: „Nu sunt o persoana devotata guvernului din Nicaragua. Nu sunt obligat sa fiu. Nu platesc impozite in Nicaragua. Dar sunt un aparator al guvernului american. Sunt raspunzator pentru ceea ce face acesta in numele Americii. Daca vreau sa fiu un adevarat patriot, adica o persoana care isi iubeste tara chiar si atunci cand ea greseste, trebuie sa-i supraveghez si sa-i critic deciziile. Este datoria si dreptul meu“.

Daca este adevarat ca astfel de exemple, oarecum izolate, pot prejudicia unitatea de comanda si de actiune specifice armatei ca si spiritul de disciplina si de coeziune specific militarilor, atat de necesar indeplinirii cu eficacitate a misiunilor, tot atat de adevarat este ca militarii sunt si ei oameni liberi intr-o lume libera (singurul lor defect fiind, dupa aprecierea unui umorist cazon interbelic, faptul ca sunt la origine civili), iar statutul lor juridic ar trebui sa gaseasca modalitatile cele mai potrivite pentru a le permite accesul la dreptul de  opinie si de informare. Chiar daca unele sunt pretabile la interpretari, nu putem considera decat rezonabile dispozitiile Legii nr. 80/1995 prin care cadrelor militare in activitate li se restrange exercitarea acestor drepturi, in sensul ca opiniile politice pot fi exprimate numai in afara serviciului, ca exprimarea in public a unor opinii contrare intereselor Romaniei si fortelor armate este interzisa sau ca prezentarea publica de informatii militare se poate face doar cu autorizarea prealabila. La randul lor, cetatenii trebuie sa inteleaga ca nu pot avea acces nelimitat la informatiile din domeniul apararii nationale, multe dintre acestea facand parte din categoria informatiilor clasificate prin lege ca secrete. Trebuie sa ne obisnuim cu totii cu  gandul ca si militarii isi pot exprima parerile in mod civilizat si conform prevederilor legale, inclusiv in ceea ce priveste incredintarea unor misiuni, caci armata nu mai este un simplu instrument de exercitare a fortei militare, ci o parte a ansamblului societatii democrate. Asa vom putea intelege anumite fapte petrecute in ultimii ani, cand militarii britanici au cerut precizari asupra legalitatii interventiei lor in Irak, ofiteri israelieni au refuzat sa  execute misiuni de represalii prin bombardament in teritoriile palestiniene sau soldati profesionisti americani au reclamat propriului ministru al apararii dotarea tehnica insuficienta operatiilor din Irak, au cerut sa nu li se mai prelungeasca unilateral contractul sau chiar au dezertat pe motiv de „obiectie de constiinta“ in legatura cu legitimitatea interventiei in Irak.

Pe de alta parte, instrumentele inter­nationale si constitutionale asupra libertatii de opinie si de informare arata expres ca aceste drepturi comporta dotari si responsabilitati, ceea ce inseamna ca ele sunt susceptibile nu numai de restrangeri, ci si de impunerea unor formalitati, conditii si sanctiuni prevazute de lege, care sunt necesare intr-o societate democratica. Amintim sub acest aspect din noul Cod penal roman anumite crime si delicte precum: acelea contra demnitatii (art.225, calomnia), contra bunelor moravuri (art.223, ultrajul, si art. 226, raspandirea de  materiale pornografice), contra securitatii nationale (art. 272, tradarea prin transmiterea de informatii secrete de stat, ori art. 276, raspandirea de informatii false in scopul provocarii razboiului) sau contra capacitatii de aparare a tarii (art. 502, instigarea militarilor la nerespectarea obligatiilor, si art. 504, defetismul), toate acestea fiind aplicabile si in cazul militarilor. Iar Curtea Constitutionala a respins intr-o decizie recenta (Monitorul Oficial nr.1197/2004) exceptia de neconstitu­tionalitate a art. 317 din Codul penal referi­toare la propaganda nationalist-sovina datorita dreptului la informatie si a libertatii de exprimare nu intolerantei nationale sau rasiale adica negarea drepturilor si libertatilor altor persoane pe criterii de apartenenta nationala ori rasiala.

Libertatea de expresie si dreptul de a primi sau de a comunica informatii sau idei fara amestecul autoritatilor publice si fara considerarea frontierei au, in ceea ce-i priveste pe militari, conotatii speciale legate de presa militara. De obicei, aceasta este o presa departamentala, dar exista si o presa aparuta la initiativa privata a militarilor care e supusa adeseori autorizarii de catre autoritatile militare ierarhic superioare in scopul de a asigura informarea corecta a opiniei publice. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a solutionat in anul 1976 un proces relevant sub acest aspect. Este vorba de cazul Engel si altii impotriva Olandei, amintit si in numerele anterioare ale revistei noastre, in care era vorba de sanctio­narea unor militari pentru aparitia intr-o publicatie a Asociatiei militarilor in termen a unor articole care au fost considerate de autoritatile militare ca subminand disciplina militara. Sentinta a recunoscut ca pedeapsa aplicata  a reprezentat incontestabil o ingerinta in exercitiul libertatii de exprimare a militarilor respectivi, dar Curtea a subscris la teza guvernului olandez potrivit caruia era vorba de o masura necesara intr-o societate democratica pentru apararea ordinii in fortele armate. Desigur, apreciaza instanta de la Strasbourg, libertatea de exprimare garantata de art. 10 al Conventiei europene a drepturilor omului este valabila pentru militari ca si pentru celelalte persoane  care tin de jurisdictia statelor, dar functionarea eficienta a unei armate nu poate fi conceputa fara  reguli juridice destinate sa le impiedice a submina disciplina militara,  indeosebi prin publicatii; condamnati in virtutea unor asemenea reguli, reclamantii nu au fost privati de libertatea lor de exprimare, ci au fost  numai sanctionati pentru ca au abuzat de aceasta.

Deoarece nu fac parte din „nucleul dur“ al drepturilor omului, dreptul la opinie si cel la informare sunt susceptibile de masuri derogatorii in caz de razboi sau in cazul unui alt pericol  public care ameninta viata natiunii, in masura stricta in care situatia o cere si cu conditia ca aceste masuri sa nu fie in contradictie cu alte obligatii ce decurg din dreptul international. Posibilitatea derogarii de la libertatea de exprimare si de informatie trebuie sa fie prevazuta de lege si aceasta lege este legea starii de asediu. Inca in forma din 1864, actul normativ respectiv prevedea ca la declararea starii de asediu puterile cu care era investita autoritatea civila pentru mentinerea ordinii si politia trec in total sau in parte in mainile autoritatilor militare (art. 4) care au dreptul, intre altele, de a opri publicatiile si adunarile pe care le va  crede de natura a exercita, a intretine dezordinea (art. 5). Asa se face ca, in ordonantele militare date pe timpul diferitelor  situatii exceptionale decretate in Romania, au existat si dispozitii referitoare fie la autorizarea adunarilor si intrunirilor in care se putea manifesta libertatea de expresie, fie la cenzura presei, a diferitelor publicatii, precum si cea telegrafica, postala si de radiodifuziune; ziarele, publicatiile periodice  si permanente erau trimise biroului de cenzura al coman­damentului militar spre a fi controlate inainte de a fi date publicitatii, iar statiile de radio­difuziune erau autorizate de institutiile civile abilitate doar cu avizul autoritatilor militare care aveau si dreptul de a le controla. Masurile derogatorii respective erau luate in conditiile in care Constitutiile din 1866 si din 1923 consfinteau libertatea de  expresie si interziceau cenzurarea libertatii scrisului, dar se considera ca normele constitutionale se refereau la starea normala de liniste si ordine publica si nu in caz de pericol de stat cand sunt imperativ necesare exceptii de la regulile constitutionale in virtutea legii starii de asediu.

Recent aprobata de Parlament (Monitorul Oficial nr. 1052/2004), Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul starii de asediu si regimul starii de urgenta prevede in art. 20 ca autoritatile civile si militare au urmatoarele atributii si raspunderi  in domeniul re­stran­gerii libertatii de exprimare si la dreptului de informare: sa exercite in mod exclusiv dreptul de a autoriza desfasurarea adunarilor publice, a mani­festatiilor sau marsurilor; sa evacueze din zona supusa regimului starii exceptionale persoanele a caror prezenta nu se justifica; sa protejeze informatiile cu caracter militar destinate a fi comunicate prin mass-media, informatiile cu privire la starea exceptionala, (cu exceptia celor referitoare la dezastru), dandu-se publicitatii numai cu avizul autoritatilor militare, iar mijloacele de comunicare in masa (indiferent de natura si de forma de proprietate) fiind obligate sa transmita cu prioritate mesajele autoritatilor militare la cererea acestora; sa suspende temporar aparitia sau difuzarea unor publicatii sau a unor emisiuni ale posturilor de radio ori de televiziune; sa asigure paza militara a sediilor statiilor de radio si de televiziune. Autoritatile militare aflate in postura de a recurge la astfel de masuri, prin ordonante militare sau ordine obligatorii, trebuie sa aplice atat art. 53 din Constitutie care prevede ca restrangerea exercitiului unor  drepturi sau al unor libertati  poate fi facuta numai daca e proportionala cu situatia care a determinat-o, cu conditia aplicarii ei in mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere dreptului sau libertatii, cat si a art. 3, p.2, din OUG nr.1/1999 care interzice limitarea dreptului la viata, tortura, condamnarea pentru infractiuni neprevazute de lege sau a accesului liber la justitie.

Si dreptul international umanitar al conflictelor armate contine cateva dispozitii referitoare la libertatea de expresie si dreptul la informare care sunt obligatorii pentru autoritatile militare, in special in cazul prizonierilor de razboi si al internatilor civili. Deci libertatea acestora este drastic limitata de conditiile captivitatii, conventiile umanitare se refera la faptul ca detinutii din cauza razboiului au dreptul in toate imprejurarile la respectul persoanei si onoarei lor, trebuind sa fie protejati tot timpul, mai ales contra oricarui act de violenta sau de intimidare, contra insultelor si curiozitatii publice; ei isi pastreaza deplina lor capacitate civila si puterea detinatoare nu va putea sa limiteze exercitiul acesteia decat in masura in care o cere captivitatea. Nici un prizonier nu va fi obligat sa declare, cand e interogat in aceasta privinta, decat datele de identificare personala si nici o persoana protejata nu va putea fi constransa sa serveasca in fortele unei puteri inamice. Respectand preferintele individuale ale fiecarui detinut, captorul va incuraja activitatile intelectuale, educative si recreative ale persoanelor protejate si le va autoriza sa trimita si sa primeasca scrisori si carti postale. Direct sau prin intermediul Crucii Rosii, prizonierii pot primi prin posta sau pe orice alta cale pachete individuale sau colective continand si articole cu caracter religios, instructiv sau recreativ de care au nevoie, inclusiv carti si materiale care sa le permita sa-si continue studiile sau sa exercite o activitate artistica. Toate acestea demon­streaza ca nici chiar in timp de razboi nu pot fi desfiintate total aceste drepturi inerente ale fiintei umane care sunt: libertatea de expri­mare si de informare.

Colonel dr. ION DRAGOMAN

Universitatea Nationala

de Aparare

<sus>