Jurnalul de front al actorului Constantin Popian (SMM nr. 8 si 10/2004) surprinde excelent momentele de panica si de demoralizare a trupelor aflate in situatii dificile pe campul de lupta, fara armamentul corespunzator si mai ales fara informatii clare despre inamic.
5 septembrie 1916.
Bombardament de artilerie, ziua intreaga. Popa Ionescu aduce o pereche de
desagi, plini cu pahare de proiectil, cu focoase, cu bucati de schije, din
care reiesea ca inamicul ataca cu artilerie de 75, 105, 150 si 210. Noi aveam o
singura baterie de 75, munte, o sectie de 105 obuziere si o sectie de 75
artilerie de camp, care era vesnic incadrata de inamic. Stiu ca am fost trimis
chiar eu la o cercetare, cand un obuz de 210 inamic izbise un tun de 75 de camp,
tocmai cand voia sa schimbe de pozitie si omorase patru cai, un sergent si ranise
vreo trei-patru soldati; iar comandantul tunurilor, un locotenent, nu mai avea
curaj sa mai ocupe nici o pozitie. Sergentul acela fusese sufletul sectiei.
6 septembrie. Inamicul cearca
sa ne atace din nou spre dimineata, dupa obiceiul lui. Il luam in chiot, in
pripa, si-ntr-o jumatate de ora il silim sa renunte la expeditie. Tinea mortis
sa ia pozitia noastra, scopul nu stiu care-i era. Am avut vreo 12 raniti si doi
morti, intre care si caporalul Scordoc Preda, fost in plutonul meu, la Dragasani.
Era, sarmanul, admirabil sef de patrula si la inapoierea din recunoastere a
fost impuscat de ai nostri, care tocmai incepusera a trage spre inamic; iar el
nu s-a ferit, se vede treaba.
Pe la ora 5-6 p.m. sosesc
oamenii spre completare, de la partea sedentara. Printre ei erau Aron,
Teodorescu, Muresan si altii. Oamenii acestia, absolut neinstruiti, fara arme,
fara nici un fel de echipament, iti produceau si ras, si scarba. Cand i-am
cntrebat „unde le sunt armele“, au raspuns ca li s-a spus de la P. S. ca ei vor
lua arme de la cei morti si raniti. I-am repartizat cate 10 la o companie, cu
toate ca erau companii – de pilda compania locotenentului Orezeanu – carora le
lipseau chiar si cate 70 de oameni.
7 septembrie. Ne schimba
Regimentul 48 Buzau. Ah! Buzoienii! Pareau ca merg la nunta. Cred ca Armata Romana
a avut putine regimente echipate ca acesta. Ce trasuri, ce carute inflorate si
bine invelite, ce cai pietrosi, cu hamuri noi si ajustate, ce popa in uniforma
luxoasa, ce colonel cu scut si pieptar de otel – asa mi-au declarat ofiteri din
acest regiment – iar soldatii, scosi din cutie. Cu flori la capela si la piept,
de-i intrebam unde se duc, ne raspundeau, sfidandu-ne: „Sa cucerim ce-avem de
cucerit!“1
Oh, ai nostri, sarmanii, ofiteri
si trupa, de opt zile pe pozitie, in ploi si neodihna, pareau o laie de tigani,
iar colonelul „Pustiulache“ (colonelul Dumitrescu Apostol - n.r.), un vataf, in
dolmanul lui plin de noroi si cu capela soldateasca.
Cum au venit flacaii lui '48,
cu viteazul lor colonel in frunte, au luat in primire intai si intai gardurile
satului si mai apoi pozitia, pe care au recunoscut-o foarte sumar. Au carat blanarie
pana seara, de ne minunam de unde dracu' iese atata si au inceput a croi
bordeie acoperite cu scanduri. „Eu nu-mi tin trupa-n ploaie“, zicea colonelul
Jecu. Credea domnia-sa ca-l vor lasa sa se odihneasca. Noi n-avusesem timp sa
facem nici corturi. Colonelul Dumitrescu Apostol le-a atras indeajuns atentia
asupra primejdiei ce-i astepta din clipa in clipa, dar a predicat in pustiu.
Seara tarziu, dupa ce am urat
camarazilor, acum intai sositi pe campul de bataie, bun succes si noroc, ne-am
retras, plini de bucurie, spre Vestem. Eram asa de voiosi, ca si cum terminasem
razboiul si eram asa de obositi, incat seara in cantonament era liniste de
moarte.
Eu a trebuit sa merg intai la
Divizie cu raportul si nu m-am inapoiat decat pe la unu noaptea, in
cantonament, unde n-am mancat nimic si m-am culcat, frant de osteneala, intr-un
sopron cu fan, langa cal si langa credinciosul meu soldat, Fugaru Simion, care
nu stia ce sa-mi mai faca. Habar n-am cand mi-a schimbat incaltamintea uda si
m-a primenit.
8 septembrie. Sfanta Maria Mica.
De dimineata, mergem la biserica din Vestem. Aici, romanii sunt uniti, dupa
rit. Biserica era plina de soldati si ofiteri si slujba a facut-o popa al
nostru, Capetel, care a predicat foarte frumos. Acest popa era numai suflet,
tot. De aceea era foarte iubit de toti ofiterii. Era sprinten si facea servicii
pe care, poate, multi ofiteri nu le-ar fi facut. Asa, spre exemplu, facea
recunoasteri riscante, sta ore intregi la observatoare, iar noaptea, nu o data,
pleca in inspectie, cu de la el initiativa, pe linia de santinele. Colonelul
Apostol il iubea foarte mult si nu-l lasa niciodata de langa el, asemenea
maiorul Balanescu.
Masa am luat-o intr-o fosta carciuma,
unde era o sala curatica si mare. La masa a luat parte si generalul Castris T.,
care venise sa aduca multumiri regimentului nostru pentru felul cum se purtase in
noaptea de 3 septembrie. Inaltatoare a fost cuvantarea din camp a colonelului
Dumitrescu, care, asa mic cum era, parea ca tuna, vorbind in aceste clipe.
Regimentul era in careu, pe aratura, de la marginea de Sud a satului Vestem.
Generalul a vorbit la masa, care s-a terminat pe la ora 3 p.m. S-au servit mancaruri
alese si s-a baut vin de Cisnadie. Tudorica, bucatarul nostru, a fost la inaltime.
Dupa masa, muzica
regimentului, cu capelmaistrul Dumitriu, a cantat, in mijlocul satului, hore
romanesti, adunand toate fetele satului, in mandrele lor costume ardelenesti:
„Cu sorturi negre, prinse-n brau/Mladii ca spicele de grau…“2
Batranii lacrimau pe marginea
horei, iar flacaii nostri din Vaideeni si babenarii chiuiau de mama focului:
„Pe sub mana ca-i romana/Ca de-ar fi din alta lege/Pe sub mana mea n-ar trece!“
Uitasem, pe 3 septembrie, c-asa-i
romanul. El, daca se hodina o tara, mananca ceva cald si se dichiseste nitel cu
ceva vinisor, uita tot. Jucau laolalta, soldati si ofiteri, strangand la sold cate
o codana bucalaie, fiecare. Si numai la cativa kilometri bubuia tunul, ba si
mitraliera se auzea in rastimpuri, spre Sacadate.
Vestemul este sat curat romanesc
insa nu tocmai bogat, nici asa frumos. E insirat pe soseaua Raul Vadului-Sibiu si
inconjurat pe partea de rasarit de raul Cibin. Barbatii lipseau, mai toti, unii
fiind catane, altii prizonieri la muscali; iar cei mai in varsta in rechizitii si
la sapat de transee. Femeile si fetele, fricoase la inceput, stau mai mult
dosite. Ungurii, in retragere, le spusesera ca vin cu noi si cazacii si le
batjocoresc. In case, mai nici o mobila, deoarece sarmanele femei isi adunasera
tot si varasera intreaga avere in desagi, gata de refugiu. Totusi, in toate
casele domnea curatenia si eram peste tot primiti cu voie buna.
Soldatii nostri, departe de a
corespunde, ne faceau mult de ocara cu grosolaniile si nesimtirea de care erau
tixiti. De pilda, la un gospodar, am gasit doi caporali, lungiti in pat, cu
bocancii plini de noroi, pe un strai de cele batoase, alb ca spuma. Gazda,
biet, nu zicea nimic, dar ochii ei spuneau multe. In alte case scuipau pe jos si
aruncau tigari pe scandura curata. O fata – Maria – m-a-ntrebat „cum de se face
ca ficiorii nostri nu stiu toti ceti?“ Fata asta era indragostita de
plutonierul Ilina si canta foarte frumos.
Ziua de 8 septembrie a fost
cea dintai si cea dupa urma zi buna, pentru Regimentul 42, in luptele din
Transilvania.
9 septembrie. Ora 3 si jumatate
a.m. Pornim din Vestem la Selimbar. Ocupam liziera de sud a satului pe ambele
laturi ale soselei principale. Artileria noastra de 75, sub comanda
locotenentului Sandulescu, bate din cand in cand din adapostul ei, de dinapoia
liniei ferate. Nu e descoperita de inamic, care bate fara mila satul. Scoala si
alte cateva cladiri sunt gaurite ca vai de ele, oameni insa nu au fost loviti.
Ceva greu ne apasa pe suflete si fiecare presimte inceputul unei nenorociri.
Patrulele aduc stiri ca trupe germane sadea debarca in dosul Sibiului, hopna,
hopna! Artileria bate din ce in ce mai infricosat, oprind inaintarea noastra,
planuita pe aceasta zi, la ora 4 a.m. Ici-colo, infanteria noastra impusca des
spre campul de exercitiu, din fata Sibiului, iar la dreapta, spre Gusterita,
bate o mitraliera a Regimentului 44. Pe la ora 9-10 incep a se scurge pe
dinaintea noastra care cu raniti care coborau de pe drumul Mohului, venind de
la Dolman. Ce se intamplase? Regimentul
48, cel care ocupase pozitia Sud-Dolman in locul nostru, dintr-o incercare
nechibzuita de a ataca pe inamic, suferise o infrangere foarte grea, din care
pierdea peste 150 de oameni – morti si raniti. Oameni intrati proaspat in lupta,
batuti cu eficacitate de artileria si multele mitraliere inamice, au fugit inapoi
in cea mai indescriptibila debandada. Ranitii acestui regiment se scurgeau acum
prin Selimbar, inapoia frontului, in care sasesti, cu boi rosii. Avusesera
patru ofiteri, nebuni din cauza bombardamentului. Capitanul X trecea intr-o brisca
cu cai, tinut de ordonanta lui si de alti doi soldati, si racnea, repetand intr-una
cuvintele: „Ionescule, tine legatura la stanga, nu ma lasa, puiule!
Ionescule, mitraliera la dreapta!“ Apoi asculta si soptea inecat: „Miselul,
a fugit si m-a lasat singur! Ah, cum bubuie tunul! I-auzi! Hi! Ionescule!“
Etc…
Ne cuprindea groaza vazand si
auzind atatea gemete si svarcoliri. Unii soldati, raniti mai usor la maini sau
picioare, se uitau linistiti, ca si cum ar fi spus: „Bine ca ne-a scapat
Dumnezeu!“
Pe la ora 1-2 p.m. vine
generalul Popovici, comandantul grupului Olt, sa inspecteze operatiunile care incepusera
a-l ingriji3, pe cat se parea. I se raporteaza telefonic de la Divizie ca Regimentul
48 a suferit infrangerea pomenita mai sus si ca intreaga pozitie e neocupata in
fata dusmanului, in intreg sectorul Dolman-Harman. Aceasta, dupa raportul
maiorului Mares Petre, comandantul Batalionului II din Reg. 42, care fusese
trimis in ajutor cu cateva ore mai devreme, si care nu cuteza sa ocupe intreaga
pozitie cu un singur batalion.
Cand sosi stirea telefonica,
generalul Popovici convorbea langa automobil, in fata localului brigazii mixte
din Selimbar, cu colonelul Mihailescu, comandantul Brigazii, si cu colonelul
Dumitrescu Apostol, comandantul Regimentului 42.
Generalul se adresa
colonelului Dumitrescu:
- Ai un ofiter bun, care sa ne
aduca stiri precise?
Colonelul raspunse, aratand
spre mine, care ma gaseam la zece pasi de grupul lor:
- In acest ofiter am toata increderea.
Generalul ma cheama si-mi
spune, cu ton foarte grav:
- Vei merge, vei recunoaste
toata pozitia si-mi vei raporta cu punctualitate tot adevarul. Orice minciuna o
vei plati cu pielea dumitale! Cat timp iti trebuie?
Am raspuns inecat:
- Doua ore, domnule General!
- Te astept aici.
Incalec4 pe cal si
plec spre locul dezastrului. In dealul Mohului ma trezesc sub o ploaie de srapnele
care se spargeau foarte sus. Una se sparge jos, la vreo suta de pasi inaintea
mea, una la aceeasi distanta, in urma mea. Sar de pe cal si-l tarasc intr-un
tufaris, luand-o razna, inspre Sud. Ocolesc astfel si ajung intr-o ograda cu
pruni, unde gasesc o trasurica, un cal si, langa trasurica, descult, intins pe
iarba, mort de osteneala, colonelul Sava Dumitriu, care comanda brigada in care
intra si regimentul 48. Ii raportez de insarcinarea ce aveam si ma roaga mult sa-i
aduc si domniei sale stiri precise, caci nu stia exact de soarta Reg. 48,
deoarece nu i se raportase inca totul.
O intind in galop prin Valea
Harului si ori de cate ori ieseam la creasta ma pocnea cate un srapnel sau
obuz, urmarindu-ma astfel tot drumul.
In apropiere de Harman, intr-o
rapa adanca, dau peste un locotenent de rezerva, cu vreo 150 de oameni din
Regimentul 48, care aveau insarcinarea sa aduca ranitii, efectele pierdute,
armele, munitiile si sa le strecoare prin padurea N-Vestem la locul de refacere
al regimentului – Talmaciu, dupa spusele lui. Imi povestea ingrozit de patania
lor si ma ruga sa ma feresc, ca porumbul e plin de patrule inamice, care cauta
raniti si urmaresc pe fugarii razleti. Langa el era o gramada enorma de efecte
noi, lazi goale de cartuse si granate, arme etc. Inamicul ii urmarise pana
deasupra Vestemului, dar se retrasese in vechea-i pozitie, deoarece el n-avea
ordin de ofensiva, dupa cat se parea.
Merg ascuns, pe cat posibil,
pe drumuri mai bune de goana, pana la locul unde fusesera bucatariile noastre; si
de aci, de pe o cota mai inalta, observ cateva minute cu binoclul. Nimic si iar
nimic! Cu cat ma convingeam mai strasnic ca nu e nimic, cu atat mi se facea mai
urat. Campul acela, unde eu vazusem atata moarte, pe langa cota 540, mi se parea
ceva straniu, mi se parea o cursa mare in care eram randuit sa alerg calare fara
sa intampin nimic, nici o fiinta in cale. Ce era sa raportez generalului? Ca nu
e nimic? Era sa ma creada? O pozitie de 7-8 km goala?
Si totusi, asa era. Dinspre
inamic nu m-a suparat nimeni cu nici un foc de infanterie. La inapoiere, mi se
parea drumul de 10 ori mai lung si mi se parea ca tot vad in urma cum inamicul
ocupa pozitia, odata cu apunerea soarelui.
In marginea unui lan de
cucuruz am gasit pe domnul maior Mares Petre cu tot batalionul masat sub o rapa,
astepta venirea serii pentru a ocupa intreaga pozitie cu o linie subtire de tragatori.
Vazandu-ma pe mine, parea ca a vazut pe Dumnezeu. M-a asigurat ca, intr-adevar,
pozitia e desarta de inamic si m-a rugat sa raportez si din partea dumisale
acest lucru si sa cer ajutor cel putin un regiment, deoarece inamicul aducea
mereu trupe inapoia satului Dolman.
- Vesnic urla automobile
mari, in dosul padurii, pe soseaua ce vine dinspre Ocna Sibiului – zicea
domnul maior Mares.
Fug in cea mai mare graba
posibila, trec pe la colonelul Dumitriu-Sava si-i raportez, apoi in goana mare
la generalul Popovici, care ma astepta langa automobil. Ii raportez intocmai,
adaug ca atat la ducere cat si la intoarcere am fost batut de artilerie, in
dealul Est-Mohu. Domnia Sa ordona colonelului A. Dumitrescu sa mearga imediat sa-si
reocupe pozitia, ca unul ce o pascuse opt zile. Ii atrage atentia sa inconjure
dealul Mohului.
Eu cu locotenentul Balaceanu
Gh. mergeam inainte, calari, iar in urma noastra, Batalionul III al maiorului
I. Balanescu. Cu tot ocolul facut, artileria lunga dusmana tot ne-a ajuns in cateva
locuri, omorandu-ne ceva oameni.
Innoptandu-se, am ajuns cu
bine si am ocupat pe intuneric pozitia, fara sa fim suparati de inamic.
La 11 si jumatate noaptea am
pornit la Talmaciu, cu raportul la Divizie, de unde am venit a doua zi, pe la
orele 5 a.m.
Stam pe loc inca doua zile.
Dimineata aveam liniste, iar dupa amiazi, incepand de pe la 4 p.m.,
bombardament napraznic de artilerie, de toate calibrele. Urla vazduhul si cu
mare greutate puteam „tine“ in transeele prost facute pe cei din linia intai.
Doamne, ce nenorocire! In santuri
simple, pentru tragatori, in picioare, fara santuri de comunicatie, sedeau bietii
oameni, hraniti, din seara-n seara, sub ploaia de srapnele, iar de indrasneau sa
scoata capul, apoi ii pocnea si infanteria din pozitiile ei mai inaintate.
Vezi, Doamne, pozitia inamica predomina. Pana seara tarziu bubuia tunul, iar
peste noapte ne luminau din vreme in vreme artificiile multicolore cu care acum
ne deprinsesem si ne produceau placere. Ah, ce ciuda ne era ca n-avem si noi asa
jucarii frumoase!
1. Versuri din imnul „La
arme“, de St. O. Iosif.
2. Aluzie la versurile lui Cosbuc.
3. Ingrijora.
4. Incalec. Asa in text.