Plimbandu-ma cu matura in mana pe unul din somptuasele holuri
ale liceului militar, in primul an de „ucenicie“ in uniforma, am dat peste o usa
mare, de catedrala, pe care scria, mic: „Biblioteca“. Am intrat. Nu stiu cat am
stat acolo, dar cand am iesit, aveam in maini un teanc de carti si in cap o noua
idee: „un labirint este viata“… De fapt, nu era ideea mea. O aflasem de pe
coperta uneia dintre cartile pe care le purtam fudul in brate, mergand catre
clasa.
In urma acestei descoperiri, am devenit din ce in
ce mai interesat de labirinturi: labirintul cretan al lui Minos, labirintul din
Hawara al faraonului Amenhotep III, cel din Lemnos sau labirinturile vegetale
de la curtea regilor Frantei sau Angliei, biblioteci-labirint, cladiri-labirint
, teorii-labirint etc. Am chiar si o colectie buna de jocuri-labirint, din
acelea pe care trebuie sa le rezolvi cu pixul in pagini de divertisment.
La toate le-am inteles logica, le-am intuit solutiile,
pe unele chiar le-am rezolvat pana la capat, astfel ca, pana de curand, am
crezut ca sunt un bun specialist in labirinturi. De la o vreme insa am
descoperit un nou tip de labirint: organizatia-labirint. Ca toate celelalte,
are un punct de plecare. Oficial! Te pregatesti sa faci fata solicitarilor din
instructiunile de folosire, te prezinti la punctul de plecare/intrare in
organizatie, esti verificat daca posezi aptitudinile si deprinderile fizice,
psihice si intelectuale necesare, care – intre noi fie vorba – nu sunt chiar de
nasul oricui si, dupa ce ai fost acceptat, esti gata sa primesti echipamentul
necesar si „startul“.
Ceea ce provoaca de la inceput pe oricare
participant la rezolvarea labirintului este complicarea progresiva, care iti
solicita astfel toate resursele, mai ales creativitatea. Periodic, se fac pauze
in care participantilor, ajunsi, dupa o anumita perioada de timp, prestabilita
pentru fiecare nivel, la un anumit stadiu in rezolvare, li se furnizeaza
informatii in plus despre cum pot gasi solutia.
Nu toti participantii termina cu bine parcursul
lor prin organizatia - labirint. Cei
care renunta, din diferite motive, sunt ajutati s-o paraseasca, iar la sfarsit
sunt recompensati cu un numar de puncte, in functie de prestatia lor si de
durata petrecuta in organizatie. Insa, daca esti mai atent, poti constata ca
acest tip de organizatie are un mic secret: pe undeva, nu se stie niciodata pe
unde, mai patrund in labirint si alti participanti pe care, in momentul inscrierii
si, mai apoi, al verificarii potentialului, nu i-ai vazut asezati la rand! Te
trezesti ca, din cand in cand, esti inconjurat de fete noi, roscovane, brunete
sau palide, cu echipamentul curat si nefolosit, gata de actiune. Daca nu esti
emotiv, acest lucru n-ar trebui sa insemne ceva deosebit. Dar cand le auzi comentariile,
nu tocmai politicoase, la adresa echipamentului tau, suficient de folosit ca sa
impuna oarecare respect, nu poti decat sa le faci educatie. Civica! De necrezut
devine faptul ca, pe parcurs, vechii camarazi de organizatie dispar treptat,
locul lor fiind luat de noi participanti, cu echipament din ce in ce mai curat si
nefolosit. Si ajungi sa nu mai cunosti pe nimeni si nici pe tine sa nu te mai
cunoasca nimeni! Desi, din cand in cand, esti pus sa le „indici nordul“ noilor
veniti, ai senzatia in cele din urma ca ti s-a facut o favoare. Iar la un
moment dat ajungi sa nu mai stii nici tu care este solutia.
Organizatia–labirint este: interesanta,
palpitanta, altfel spus o experienta buna. Dar cu o conditie: solutia sa ramana
aceeasi, caci „un labirint este viata“!
P.S.: Daca nu aveti nervi buni, nu va bagati!