Frica este un subiect pe care militarii il abordeaza foarte rar, fiind considerat un semn de slabiciune care nu cadreaza cu profilul luptatorului. Pe de alta parte, este o reactie pe care o institutie inca dominata puternic de barbati o considera putin virila. Daca ar trebui sa opteze numai pentru o singura calitate, militarii ar alege sa fie calificati drept „bravi“ sau „curajosi“.
Frica este o emotie naturala. Problema
nu este aceea de a sti daca le este frica sau nu militarilor, ci in ce mod acestia
isi pot domina frica in caz de stres, de pericol sau de criza. A nu admite
existenta fricii si efectele sale poate avea repercusiuni grave. Aceasta
caracteristica regretabila a mediului militar, sau mai degraba a culturii
militare, ne face sa ne gandim pe nedrept ca un soldat nu trebuie niciodata sa
arate, nici macar sa admita, ca ii este frica.
Cultura militara neaga frica si
inclina inca spre bravada. Dupa antropologi, „cultura unei organizatii se
manifesta in comportament si in modul de viata pe care il impune membrilor sai.
Ea modeleaza comportamentele, definind valorile si scopul esential al organizatiei,
actorii conformandu-se la conduita necesara pentru atingerea acestui scop.
Cultura impune norme. Pe scurt, cultura unei organizatii are un efect
socializant asupra membrilor sai, mai ales asupra noilor veniti; ea le modifica
atitudinea si conduita conform cadrului existent; ii determina sa aiba aceleasi
criterii pentru a judeca daca un comportament este acceptabil sau nu“.
Cultura militara are o influenta
profunda asupra felului in care institutia reactioneaza in privinta fricii sau,
mai degraba, cum se eschiveaza, ea vazand in aceasta un subiect dezagreabil pe
care mai bine nu-l abordeaza. Samuel Hynes arata foarte bine ca instructia si
formarea majoritatii ofiterilor intaresc convingerea ca frica este ignobila si
ca nu trebuie vorbit despre ea. Formarea tinerilor ofiteri se bazeaza pe un
ideal utopic de leadership si de stapanire de sine.
Cultura militara nu impune
aceasta povara numai ofiterilor. Intre frica fizica de a inainta si frica morala
de a da inapoi te gasesti intr-o situatie inextricabila si nu ai decat o singura
dorinta: sa gasesti o gaura in care sa te ascunzi.
Ce este
frica?
In sensul cel mai simplu,
frica este o emotie, un sentiment subiectiv, un fenomen caracterizat printr-o
excitatie fiziologica, o modificare a expresiei faciale, a gesturilor si a
posturii. Ca orice emotie intensa, ea este insotita de anumite schimbari fiziologice:
accelerarea pulsului si a respiratiei, transpiratie, tremuraturi, gatul si
gura uscate, senzatie de gol in stomac. Ea poate avea si manifestari mai stanjenitoare:
urinare involuntara.
Aceste modificari au o functie
precisa. In prezenta unui pericol, sistemul parasimpatic activeaza anumite functii
si neutralizeaza altele. Astfel glucoza se raspandeste in sistemul sanguin
pentru a furniza brusc energie, inima bate mai repede pentru a alimenta muschii
cu sange, respiratia se accelereaza pentru o mai mare absorbtie de oxigen,
digestia se incetineste provizoriu,
pupilele se dilata pentru a vedea mai bine, transpiratia se intensifica pentru
a raci mai bine corpul care se agita, iar circulatia sanguina se diminueaza
pentru a reduce sangerarea. Cel care isi admite frica poate adesea sa profite
de aceasta stare pentru ca frica produce energie. O data criza depasita,
sistemul parasimpatic inverseaza procesul de activare emotiva si restabileste
calmul si destinderea.
Dupa specialisti, exista doua
tipuri de frica. Frica intensa, provocata in general de un stimul sau de un
fenomen, cum ar fi o explozie sau aparitia unui sarpe, si se disipeaza in
momentul in care se indeparteaza sau se evita stimulul. Apoi exista frica
cronica, mai complexa, ea nefiind datorata unei cauze concrete. Cazul tipic
este cel al unei persoane care se simte rau si nelinistita sau careia ii este
teama sa ramana singura, aparent fara motiv. Frica, indiferent de ce tip este,
nu se manifesta intotdeauna imediat sau din cauza unei experiente personale,
ci este o reactie care se invata. Oamenii si animalele resimt frica in fata
pericolelor fie ca sunt reale, anticipate sau imaginate. Profesorii de
psihologie de la Institutul de Psihiatrie al Universitatii din Londra sustin ca
frica se datoreaza anticiparii durerii.
Este important de examinat
frica in contextul militar. Frica este o reactie la un pericol normal,
inevitabil si util. Este alarma pe care o suna organismul uman atunci cand
detecteaza un pericol in mediul sau. Nu frica insasi conteaza, ci felul de a
reactiona. Frica trebuie dominata pentru a fi luate masurile care se impun.
Altfel este distructiva si poate provoca o panica totala care mareste
pericolul. Pentru a-l depasi, trebuie sa-l gestionam. Cei carora nu le este
frica suficient sunt temerari si isi asuma riscuri inutile, care le pun lor si
celorlalti viata in pericol. In caz de frica excesiva, nu ne mai putem stapani;
frica devine contagioasa si se transforma adesea in panica.
Frica este proprie tuturor
soldatilor. Unele studii arata ca, in general, ea este mai putin puternica la
soldatii tineri si celibatari, decat la camarazii lor mai in varsta si casatoriti,
si ca tinerii ofiteri si subofiteri simt mai putin frica decat celelalte grade.
In fine, cea mai mare parte a oamenilor sunt supusi fricii cand sunt singuri.
Care sunt
cauzele?
Printre numerosii stimuli
figureaza teama de necunoscut si de neprevazut. Soldatii au, inainte de orice,
frica fata de un dusman pe care nu-l vad. Se spune adesea ca frica se
accentueaza pe timp de ceata sau cand se pierde simtul orientarii. Mai mult,
frica este adesea cauzata de sentimentul de disperare nascut in general din
convingerea, fondata sau nu, ca nimic nu va indeparta pericolul iminent. Altfel
spus, de a te simti amenintat si neputincios. Frica pare sa se amplifice
datorita sentimentului de neputinta, cand simte ca viata ii este in pericol si
nu poate face nimic. Ceea ce tinde a intensifica sentimentul de pericol in
cazul unei lupte este inactiunea.
Zgomotul este un alt factor de
stres.
Conjugata cu zgomotul,
imobilitatea impusa de bombardamente
sau sau de tirurile inamicului produce de asemenea frica. In celebrul sau
studiu asupra soldatilor americani in cel de Al Doilea Razboi Mondial, Samuel
A. Stouffer arata ca, dupa spusele a numerosi soldati, situatia cea mai inspaimantatoare
pe care au trait-o in timpul luptelor era aceea de a fi imobilizati sub focul
de artilerie sau de mortiere. Cei care nu erau blocati de frica urlau ca niste
nebuni. Pentru soldatii care se aflau sub focul inamicului, zgomotul artileriei
provoaca o tensiune si o nebunie cu atat mai intensa cu cat este impersonala si
anonima.
Privatiunile cauzeaza de
asemenea frica. Toti soldatii, oricare ar fi forma lor fizica, au nevoie sa doarma,
sa manance si sa bea. Este un adevar simplu. Dupa cum s-a constatat in timpul
celui de Al Doilea Razboi Mondial si al altor conflicte, oboseala, foamea si
setea sunt factori fizici si psihologici care aduc prejudiciile cele mai mari
trupelor. Cu toate acestea, se acorda prea putina atentie ritmului operatiilor
sau necesitatii de a asigura un repaus suficient intregului personal, inclusiv
ofiterilor statului major, ofiterilor de la subunitati si soldatilor. Armata
uita adesea ca obisnuintele dobandite in timp de pace sunt cele pe care le
conservam si in lupta. De aceea, militarii trebuie invatati cu dificultatile campului
de lupta. Este indispensabil de a-i pune la incercare inca din timp de pace
pentru a-si forma o imagine despre modul in care se vor comporta in momente
dificile. Pe de alta parte, daca responsabilii nu stiu ca trupele lor trebuie sa
se odihneasca si sa fie alimentate in mod corespunzator pentru a lupta bine,
acest lucru poate avea consecinte dezastruoase.
Paradoxal, exista o stransa legatura
intre oboseala si frica. Cu cat suntem mai obositi, cu atat suntem mai mult
obiectul fricii; cu cat frica se intensifica, cu atat suntem mai epuizati.
Privarea de somn este cea mai rea dintre toate, mai rea decat foamea sau setea.
Psihologul american F.C. Bartlett face aceeasi constatare: oboseala profunda si
prelungita este probabil factorul cel mai susceptibil de a cauza tulburari
nervoase sau mentale. Cercetatorii au stabilit ca frica de a ucide este
un alt factor important de stres pentru soldat. De la cea mai frageda varsta,
occidentalii invata ca viata lor este pretioasa si ca a omori o fiinta umana
este un act marsav. Aceste convingeri sunt profund ancorate in psihicul soldatilor.
E de notat o scadere generala a spiritului de lupta dupa Al Doilea Razboi
Mondial.
O alta cauza profunda de frica
pentru luptatorul soldat este riscul de a fi ranit sau omorat. Totusi,
dintotdeauna, luptatorul se teme cel mai mult, indiferent care ii este varsta
sau gradul, sa nu fie acuzat de lasitate. Razboaiele se schimba, dar temerile
fundamentale raman aceleasi.
Nu este de-ajuns sa intelegem
ce provoaca frica pe campul de lupta. Trebuie sa intelegem si manifestarile ei.
Potrivit observatiilor specialistilor, simptomele comune sunt accelerarea
ritmului cardiac si a pulsului, tensionarea muschilor, impresia de a avea un
gol in stomac, uscaciunea gurii si a gatului, tremuraturile si transpiratia.
Studii efectuate pe piloti in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial arata ca
teama acestora se manifesta prin palpitatii, uscaciunea gurii, transpiratii,
dureri de stomac, necesitatea de a urina des, tremuraturi, tensiune si
iritabilitate. Simptomele cele mai persistente erau tensiunea, tremuraturile si
tulburarile de somn. Ceea ce este mai important decat simptomele sunt efectele
fricii asupra oamenilor si a unitatii lor, care pot fi devastatoare. In primul
rand, randamentul se degradeaza. In masura in care un om a suferit un soc
nervos sau frica il domina, este vlaguit, slabit, organismul isi pierde forta
musculara si puterea de coordonare mentala. Se povesteste ca pe plajele
Normandiei, la 6 iunie 1944, unii soldati erau in asemenea hal slabiti de frica
incat abia erau capabili sa se miste.
Frica are un efect si mai
intens asupra eficacitatii militarilor, adesea pe punctul de a-i destabiliza.
Specialistii remarca faptul ca
frica face ca un soldat sa fie excesiv de prudent. Dintre toti cei interogati,
59% au recunoscut ca sunt de multe ori prea prudenti si ca frica le diminueaza
eficacitatea. Cand frica se transforma in panica, ea are un efect si mai daunator
asupra perfomantei.
Stimulii vizuali pot avea si
ei un efect negativ. Dupa invazia Siciliei, in 1943, in momentul unui
contraatac german, trupele blindate ale Wehrmacht-ului avansau spre liniile
americane. Un istoric descrie aspectul amenintator pe care il avea otelul
tunurilor de 88 mm stralucind in bataia soarelui. Dupa o singura salva, infanteristii
au iesit din adaposturi si au luat-o la fuga in dezordine. La inceput, nu au
fost decat cativa, dar din ce in ce mai multi soldati i-au urmat in cateva
minute; astfel doua treimi din batalionul Big Red One s-au retras.
Specialistii au ajuns la
concluzia ca frica este contagioasa. Ea
are insa si efecte pozitive: ascute simturile si le face mai alerte, datorita
adrenalinei pe care o elibereaza organismul. Dintr-un studiu de specialitate,
reiese ca 50% din echipaje considera ca frica le creste cateodata eficacitatea.
In afara de efectele directe
asupra performantei, frica poate cauza un stres emotional acut si o prabusire
psihica. Analize ale marturiilor combatantilor din Al Doilea Razboi Mondial au
aratat ca, mai mult decat orice, frica a fost factorul crucial in caderea
psihica in timpul luptei. Frica provoaca o asemenea tensiune incat oamenii se
prabusesc: 83% dintre oameni interogati au spus ca au vazut pe cineva clatinandu-se pe campul de lupta.
Avand in vedere efectele fricii asupra individului si efectul „bulgare de zapada“,
se impune un program vizand invatarea de a domina frica. 70% din 1700 de
combatanti interogati in 1944, in timpul campaniei din Italia, au declarat ca
s-au simtit anxiosi, deprimati sau demoralizati dupa ce au vazut un camarad cedand
psihic.
Frica poate sa aiba efecte
negative si asupra luarii deciziilor. Cercetarile arata ca, in timpul
antrenamentului pentru lupta in conditii dificile toate functiile cognitive
prezinta o degradare, marcata prin randamentul mediu al fiecarui subiect. Care
a fost masurat in prealabil. S-a descoperit ca perioade prelungite de tensiune si
de frica provoaca reactii excesive sau
incoerente si ridica numarul deciziilor proaste. Se remarca, de asemenea, ca
frica si epuizarea antreneaza o diminuare a vointei de a lua o decizie.
Cel mai grav este aspectul
cumulativ al fricii. Cresterea fricii este direct proportionala cu durata luptei. Un luptator invatat cu
frica este un mit – expunerea prelungita la pericol nu il intareste pe soldat,
ci ii submineaza resursele deja limitate. Dupa un alt studiu contemporan, toti
soldatii au un prag dincolo de care eficacitatea lor in lupta se diminueaza.
Pe scurt, fiinta cea mai rezistenta va sfarsi prin a claca. Nimeni nu se obisnuieste
niciodata cu frica; putem numai spera sa o depasim.
Intr-un studiu efectuat in
timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, s-a constatat ca, in medie, oamenii
clacau dupa 200-240 de zile de lupta. Britanicii estimeaza ca un carabinier
poate rezista in jur de 400 de zile. Aceasta se explica prin faptul ca trupele,
pe front, aveau cate patru zile de repaus la 12 zile de lupta. Dupa 200 la 400
de zile de lupta, soldatul mediu devine atat de neincrezator si de nervos incat
este ineficace.
Daca frica este atat de raspandita
si manifestarile ei atat de dominante, cum se face ca exista eroi? Curajul
este prezentat in general in doua feluri: ca o actiune specifica (gestul
disperat de a lua cu asalt o cazemata sau de a se arunca pe o grenada) sau,
pentru a relua o expresie a lui Socrate – ca o calitate de o rara noblete. Ce
este de fapt curajul?
Le Petit
Robert defineste curajul astfel: „Forta
morala, ardoare, energie intr-o actiune, fermitate in fata pericolului, a
suferintei fizice sau morale“. Definitia din Grand Dictionnaire Larousse
encyclopedique este similara: „fermitate, forta de caracter care permite
infruntarea pericolului, suferinta, imprejurarile dificile“. Dictionarele
de limba engleza dau definitii asemanatoare, legand curajul de bravura si
eroism fata in fata cu pericolul, cat si cu forta morala si nobletea. Dictionarul
britanic Chambers Dictionary vorbeste despre curaj ca despre „o
calitate care permite barbatilor sa faca fata pericolului fara sa cedeze
fricii“. Dictionarul israelian Ben Shushna asociaza curajul cu forta,
puterea si putinta. Punctul comun al acestor definitii este prezentarea
curajului ca fiind o trasatura umana.
O fiinta este impartita intre
instinctul de conservare, care o incita in a cauta securitatea, si constrangerile sociale, care o imping
spre pericol si dificultati. In cazul combatantilor, aceasta lupta interioara
este un factor al prabusirii lor interioare, care se manifesta printr-un
comportament extrem de incoerent.
A fi curajos nu inseamna sa
nu-ti fie frica, ci sa fii capabil sa-ti duci misiunea la indeplinire, chiar
daca iti este frica. Adevaratul curaj este o calitate pe care o poseda cei care
sunt gata a se lansa intr-o situatie inspaimantatoare, in pofida unei frici
subiective si a unor perturbari psihofiziologice. Curajul este mai mult decat
o calitate innascuta; curajul si lasitatea sunt optiuni care i se ofera oricarei
fiinte umane. Aceste opinii se intalnesc cu cele ale lui Lord Moran, care in
celebra sa carte The Anatomy of Courage emite ideea ca a avea curaj este
„o calitate“ morala si nu „un dat” de la natura, ca este „o alegere deliberata intre doua optiuni,
este decizia de neclintit de a nu ceda,
o renuntare care trebuie sa se implineasca nu numai o singura data, ci in mai
multe reprize, printr-un efort de vointa“. Concluzia sa esentiala este
aceea ca vointa inseamna curaj.
Se pare ca esecul fricii este
curajul. In fapt, toti ofiterii, subofiterii si soldatii pot lua masuri pentru
a-si gestiona frica. Totusi pentru a o combate, trebuie dezvaluita inainte de a
deveni atat de intensa incat sa nu fie prea tarziu in a o depasi. Trebuie deci sa
recunoastem simptomele si sa stim de unde vine pericolul si in ce conditii
poate creste.
Prima strategie consta in a
explica faptul ca frica este normala si militarii trebuie incitati sa vorbeasca
despre ea. Nu trebuie nici negata existenta ei, nici ridiculizati cei care
exprima ceea ce simt. Cercetarile arata ca opt combatanti din 10 estimeaza ca
este de preferat sa-ti fie frica si sa discuti despre aceasta inainte de batalie.
58% dintre ei cred ca cel care stie ca ii va fi frica si ca se va pregati
pentru aceasta este cel mai bun soldat. Daca o respingem fara sa vorbim despre
ea, fara sa o admitem, ea va termina prin a forma un obstacol si a impiedica
orice actiune normala. Dupa cum spun fostii combatanti, factorul principal nu
este frica, ci efortul necesar pentru a trece peste propriile slabiciuni care
provoaca, in general, o frica intensa. Daca admitem ca reactiile provocate de
frica sunt normale intr-o situatie periculoasa, riscam mai putin sa fim tulburati
si, o data pericolul trecut, sa ne reprosam lasitatea, slabiciunea, pierzandu-ne
astfel demnitatea. In plus, una dintre cauzele conflictului interior dispare
daca stim ca nu ne pierdem reputatia si stima camarazilor chiar daca ne-au vazut
tremurand, gafaind sau manifestand alte simptome ale fricii in momentul in care ne indeplinim misiunile.
Negarea fricii are consecinte
nebanuite. In general, este admis ca parasutistii infrunta situatiile cele mai
dificile si pierd cei mai multi oameni in lupta. Totusi atitudinea pe care o
afiseaza colectiv nu permite nici o expresie de angoasa si nici de frica. Intr-un
mediu unde toata lumea este dura, este pregatita pentru rau, angoasa este un
subiect tabu. La parasutisti, reactiile nevrotice provoaca simptome care ating
membrele inferioare: slabiciune sau paralizia unui picior sau a amandurora. Ofiterii
britanici care au invatat sa nu tolereze nici o manifestare a fricii sufera
adesea de paralizie a membrelor si, in cazuri extreme, au tendinte suicidare.
Formarea si educarea
constituie un alt element esential in stapanirea fricii. Curajul soldatului creste
o data cu cunostintele sale profesionale. Cunostintele dau un sentiment de incredere
nu numai in tine insuti, dar si in camarazi, si in echipament, si in metodele
folosite. O pregatire practica si o cunoastere aprofundata a dimensiunii
conflictului permit cucerirea acestei increderi si reducerea fricii de
imprevizibil si necunoscut. Exercitiul practic este cu atat mai util cu cat
soldatii isi dau seama ca pot supravietui pe campul de lupta. Frica este utila,
deoarece incita soldatul sa se pregateasca mai bine si sa-si ia masuri
judicioase in timpul luptei. Se estimeaza ca frica din perioadele de
antrenament poate avea un efect benefic, deoarece ea ii poate determina pe
oameni sa dobandeasca obiceiuri care vor reduce pericolul in timpul luptei. Antrenamentul
serveste la obisnuinta cu necunoscutul. Expusi la zgomote puternice si la alti
stimuli, soldatii se vor obisnui in asa fel incat pe campul de lupta frica generata
de asemenea stimuli, nu va mai fi atat de puternica. Este esential ca
antrenamentul sa contina intotdeauna elemente ambigue si incerte. Sa se desfasoare
noaptea sau in conditii de vizibilitate scazuta si in teren necunoscut, sa
includa situatii in care nimic nu merge, cu scopul de a determina soldatii sa
faca fata fricii de necunoscut si sa-i invete sa reactioneze in conditii nefavorabile. Pregatirea pentru aventura,
in conditii dure si intr-o regiune indepartata, ofera un anternament
inestimabil, caci ea nu este rutiniera si aduce oamenii in situatii reale si
neasteptate carora militarii trebuie sa le faca fata. Nimeni nu contesta
avantajele instructiei practice. Cercetarile au stabilit ca putem sa ne asteptam
la o scadere generala a angoasei in timpul luptei, daca antrenamentele au
dezvoltat oamenilor certitudinea ca stiu sa se apere. Trupele care se arata
foarte sigure pe ele inaintea luptei sunt mult mai putin supuse fricii. Increderea
in sine este, probabil, cea mai buna forta emotionala pe care un soldat poate
conta. Numeroase studii arata ca unitatile bine conduse si coezive sufera mai
putine pierderi decat altele. Pe scurt, s-a dovedit ca trupele ale caror oameni
se declara siguri de ei insisi inainte
de lupta nu manifesta o teama excesiva in lupta. Antrenamentul si pregatirea
luptatorului pot sa creasca aceasta incredere in sine. O conducere solida, o
echipa coeziva si echipament sigur permit intarirea increderii in sine.
Antrenamentul este util in masura in care include un comportament repetitiv si
obisnuit, determinandu-i pe soldati sa reactioneze instinctiv. Exercitiile, de
exemplu, servesc in a aduce trupele sa reactioneze automat la anumite ordine.
Ceea ce militarii invata la antrenament aplica instinctiv in focul actiunilor,
aproape fara sa gandeasca. Printre altele, anumite obiceiuri cotidiane, acela
de a se rade, de pilda, da un sentiment de normalitate, esentiala echilibrului
de care luptatorii au nevoie pentru a ramane eficace. Disciplina si reactia la
capacitatea de a conduce sunt indispensabile pentru formarea unor luptatori
experimentati. Disciplina da soldatului un mecanism de aparare psihologica
care il ajuta sa-si domine puterea si sa ignore pericolul, actionand, ca de
obicei, aproape automat. Una din functiile disciplinei este de a modela
caracterul soldatului intr-o asemenea masura incat sa se resemnez la anumite
realitati neplacute si sa le accepte ca si cand ar fi normale. Disciplina inmoaie
in asemenea fel spiritul incat el devine indiferent la efectele distructive ale
fricii. Ea include si stapanirea de sine.
Umorul joaca, de asemenea, un
rol important pentru motivatie si relaxare, destindere.
Pentru altii, religia si
credinta sunt un stimulent al fortei. Credinta combatantilor se manifesta in
general prin credinta in Dumnezeu, care nu este legata neaparat de o religie
sau de o confesiune precisa. Rugaciunea a ajutat pe unii dintre ei sa
traverseze circumstante dificile.
Altii au recurs la mijloace
pur artificiale pentru a stapani angoasa. Din timpuri imemoriale, alcoolul si
drogul au fost utilizate pentru a calma durerea, frica si tensiunea de multe
ori, mai des decat se admite in mod obisnuit. In batalia de la Waterloo, din
1815, regimentele britanice aveau tone de whisky in mijlocul formatiei.
Japonezii si rusii isi faceau
oamenii sa bea alcool inaintea asalturilor. Relatarile despre trupele
sovietice, in Afghanistan, si cele americane, in Vietnam, ilustreaza amploarea
ingerarii de substante diverse pentru a tine ritmul. Cu toate ca s-a recurs
adesea la droguri si la alcool pentru a ajuta trupele sa treaca peste angoase in
timpul bataliilor, li s-a recunoscut ineficacitata. Aceste substante nu ofera
decat o usurare pasagera; in plus ele diminueaza posibilitatile de a alege intr-o
maniera rationala si coerenta, daca au efect pe termen lung.
Difuzarea de informatii
oportune si precise este un instrument mult mai eficace si mai putin nociv
pentru a stapani frica. In haosul luptei, informatia este un atu solid. Faptul
de „a sti“ disipeaza
incertitudinea si linisteste temerile si agitatia nejustificata. Daca un soldat
stie ce se intampla si ceea ce se asteapta de la el ii va fi mai putin frica
decat celui care ignora pericolul ce-l asteapta.
Difuzarea de informatii
depinde de eficacitatea mijloacelor de comunicare. Pe cat posibil, este
imperativ de a tine personalul la curent cu tot ceea ce se intampla. Nu este
vorba numai de continutul mesajului - care are importanta dar si de procesul de
difuzare. Cand comunicarea se face in mod regulat, oamenii nu se simt singuri si
au mereu impresia ca fac parte dintr-o echipa. La inceputul celul de Al Doilea
Razboi Mondial, atacurile nocturne ale germanilor si japonezilor aveau in
ochii aliatilor o nota de amatorism si de dezorganizare, fiind insotite de
multe strigate. Mai tarziu, au descoperit ca era vorba de o strategie pentru a
mentine disciplina si a stapani frica.
Puternica coeziune a grupului
este, de asemenea, un factor important. Cea mai mare teama a luptatorilor este
aceea de a lasa sa-i cada camaradul. Mandria de a apartine unui anume regiment si
unei anume divizii, precum si faptul de a conta unii pe altii dau curaj oamenilor.
Unul din adevarurile cele mai evidente care il face pe un infanterist sa
continue sa lupte este acela de a se sti aproape de camarazii sai.
Acest sentiment de obligativitate,
conjugat cu faptul ca se simte raspunzator de soarta altora, genereaza un
sentiment de responsabilitate fata de reputatia unitatii, ceea ce ii ajuta sa
reduca frica. Cand sunt stabilite criterii
elevate in materie de comportament in timpul luptei si cand se face o
legatura intre mandria de a fi soldat,
pe de o parte, si reputatia unitatii si binele camarazilor pe de alta parte, se
motiveaza considerabil trupele. Multi oameni cred ca un barbat se comporta ca
un erou sau ca un las in functie de ce asteapta ceilalti de la el. Majoritatea
barbatilor estimeaza ca se va bate mai bine dupa ce a vazut alti oameni reactionand
cu calm la o situatie periculoasa. Oricare ar fi gradul lui, un barbat care se
stapaneste ii ajuta automat si pe altii sa se stapaneasca; frica este
contagioasa, dar si curajul este la fel. 94% dintre fostii combatanti interogati
au declarat ca s-au luptat mai bine dupa ce au vazut alti barbati comportandu-se
calm in situatii periculoase. Exista studii
care arata ca echipajele de pe submarine au cazut psihic foarte rar,
ceea ce poate fi atribuit mai multor factori: erau toti voluntari care raspundeau
unor criterii de formare si conditii fizice foarte stricte; ei primeau o educatie
aprofundata. Afisau un moral si o incredere ridicate si beneficiau de un sistem
de rotatie care si-a dovedit eficacitate. Dintr-un total de 126.160 patrulari,
nu au fost decat 62 de cazuri psihiatrice printre aceste echipaje, fiind un
procentaj infinitezimal. De asemenea, intr-un raport continand 17 volume asupra
echipajelor de bombardiere americane in timpul celui de-Al Doilea Razboi
Mondial se arata ca principalul factor care ii determina pe acesti oameni sa
zboare si sa lupte era sentimentul de apartenenta la un grup a carui singur mod
de viata era acela de a zbura si de a se bate. Studii efectuate asupra
echipajelor britanice au ajuns la aceleasi concluzii. Studii asupra fortelor
armate in timpul razboiului confirma si ele ca reusita, chiar cand situatia se
deteriora, se datora vitalitatii grupului. Cand acesta ramanea foarte sudat,
moralul era excelent si rezistenta mult mai eficace.
Capacitatea de a conduce este,
de asemenea, un factor crucial. 89% dintre subiectii unui sondaj relevau
importanta frecventei ordinelor emise
de catre superiorul lor intr-o situatie dificila. De fapt, se adevereste ca un
grup fara sef devine, in general, inactiv. Un lider calm si combativ este in
mod special important pentru a condamna trupele in situatii periculoase si infricosatoare.
Aceasta concluzie decurge din faptul ca exemplul altora influenteaza enorm
maniera cu care un individ reactioneaza
intr-o situatie periculoasa. In ceea ce priveste conduitele eroice, americanii
care au participat la Al Doilea Razboi Mondial au subliniat importanta unui comandament
„vertical“. Studiile confirma in general adevarul intuitiv dupa care oamenii
prefera sa urmareasca un barbat cu experienta care sa stie sa atinga
obiectivele, luandu-si un minimum de riscuri. Calmul sau si eficacitatea
servesc drept exemple si incita pe altii sa reactioneze in aceeasi maniera.
Prezenta unui lider puternic si avizat creeaza o forta care ajuta la rezistenta
la frica. Cum explica un vechi comandant ranit in Africa de Nord: „cand ti-e
frica, intotdeauna ai nevoie de cineva pe care sa-l admiri“. Aceasta nu se intampla
decat atunci cand soldatii au o incredere absoluta in seful lor si sunt convinsi
de sinceritatea sa. Mesajele nonverbale, tonul si privirea nu te insala.
Vorbele si faptele trebuie sa aiba legatura. Este o chestiune de exemplu
personal. Un sef nu trebuie niciodata sa pretinda nici sa astepte de la trupele
sale ceea ce el nu este gata sa faca. Important nu este atat ceea ce ofiterul
spune cat ceea ce este gata sa faca. Activitatea este un alt mijloc de a trece
peste frica. Luptatorii experimentati invata foarte repede ca nu ai timp sa te
nelinistesti cand ai ceva util de facut. Cand frica va inhata, concentrati-va
asupra a ceea ce aveti de facut. Fara nici o indoiala, inactivitatea in
perioade de tensiune hraneste frica, iar cel mai bun antidot este actiunea. Cand
spiritul si corpul sunt din plin angajate, este surprinzator de constatat ca nu
ne este chiar atat de frica.
Asadar, frica nu trebuie
stigmatizata. Pentru orice militar important este sa faca fata fricii. Negarea
fricii si a efectelor ei poate avea
grave repercusiuni intr-o situatie dificila.
Atkinson, Rita, Atkinson, Richard, Nolen-Hoeksema, Susan (éd.) et
al., Hilgard’s Introduction to Psychology, 12e edition, Harcourt Brace
College Publishers, New York, 1996.
Bourke, Joanna, An Intimate History of Killing, Granta Books,
Londres, 1999.
Deb, Major, P., B., « The Anatomy of Courage », Army
Quarterly, volume 127, numéro 4, octobre 1997.
Dinter, Elmar, Hero or Coward: Pressures Facing the Soldier in
Battle, Frank Cass, London, 1985.
Fritz, Stephen, G., Frontsoldaten: The German Soldier in World War
II, University Press of Kentucky, Lexington, 1995.
Gray, Jeffrey, Alan, The Psychology of Fear and Stress, 2e
édition, Cambridge University Press, Cambridge, 1987.
Lieutenant-colonel Grossman, Dave, On Killing: The Psychological Cost
of Learning to Kill in War and Society, Little, Brown and Company, New
York, 1996.
Hynes, Samuel, The
Soldier’s Tale. Bearing Witness to Modern War, Penguin Press, New York,
1997.
Holmes, Richard, Acts of
War. The Behaviour of Men in Battle, The Free Press, New York, 1985, p.
141.
Hunt, J. G. et Blair, J. D., Leadership on the Future
Battlefield, Brassey’s Inc., New York, 1986.
Lieberman, H., R., Bathalon, G., P.,
et al., The Fog of War: Documenting Cognitive Decrements Associated
with the Stress of Combat, compte rendu de la 23e conférence scientifique de
l’armée, décembre 2002.
Marshall, S., L., A., The Soldier’s Load and the Mobility of a
Nation,The MarineCorps Association, Quantico, Virginie, 1950.
McManus, John, C, The Deadly
Brotherhood. The American Combat Soldier in World War II, Presidio Press,
Novato, 1998.
O’Meara, Walter, Guns at the Forks, University of Pittsburgh
Press, Pittsburgh, 1965.
Miller, William, Ian, The Mystery of Courage, Harvard University
Press, Cambridge, Massachusetts, 2000, p. 61.
Myers, David, M., Psychology, 4e édition, Worth Publishers,
Holland, Michigan, 1995.
Shalit, Ben, The Psychology of Conflict and Combat, Praeger, New
York, 1988.
Stouffer, Samuel, A., The American Soldier. Combat and its Aftermath,
volume II, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1949.
Sir Wilson, Charles (Lord Moran), The Anatomy of Courage, Avery
Publishing Group, New York, 1987.
Winslow, Donna, Changing Military Culture, communication
présentée à la réunion quotidienne du quartier général de la Défense à Ottawa,
en Ontario, le 17 novembre 1999.
Wood, John, T., What Are
You Afraid Of? A Guide to Dealing with your Fears, Prentice Hall, Englewood
Cliffs, New Jersey, 1976.
Bernd Horn
Director
al ”Institut de leadership des Forces canadiennes” , Kingston, Ontario, Canada