„De, dom’le  sublocotenent, asa e la razboi!“

 

Continuam sa publicam pasaje din jurnalul de front al artistului Constantin Popian (SMM 8/2004).

La 1 iunie 1914, caporalul t.r. Constantin Popian a fost concentrat pentru a urma cursul intensiv al Scolii de Ofiteri de Rezerva pentru Infanterie – Slatina. Pe 26 septembrie 1914, absolventii au fost avansati sublocotenenti si mentinuti concentrati la unitatile de care apartineau. Sublocotenentul C. Popian, la R. 42 Infanterie, Dragasani, care era rezerva Regimentului 2 Infanterie, R. Valcea. Cu acest regiment va participa la luptele de pe Valea Oltului si din zona Sibiului in razboiul pentru intregirea neamului. Ofiter in rezerva, C. Popian surprinde momentele de entuziasm ale trupelor romanesti de la inceputul campaniei, dar si clipele de deruta si panica din timpul retragerii. (D.R.)

 

...26 august 1916. Pe la ora 12 noaptea, primim ordin sa alergam in cea mai mare graba in ajutorul Regimentului 2 Valcea, la N-E Cisnadie, unde ocupam pozitia pe un deal cu vii si pe un timp ploios si cetos, dupa un mars de sase ore in sila, prin locuri necu­noscute si pline de primejdie.

27 august. Ordinul fiind gresit – nu noi, ci alt regiment trebuia sa dea ajutor – primim contraordin sa ne inapoiem la Vestem.

28 august. Pornim la ora 6 dimineata si la ora 12 suntem in Vestem, unde asteptam pana seara in cantonament de alarma. S-a dat trupei hrana calda si ne-am repauzat cateva ore. Pe la ora 4 si jumatate p.m. primim ordin sa schimbam Regimentul de graniceri I-ul, care ocupa pozitia N-V Harman, cotele 516, 513, 540. O cota blestemata, 540! Cine putea ghici ce ne asteapta?

De la podul Mohului, taiem peste dealuri, prin padure, in directia N-E. Pe la 6 jumatate ajungem la dealul numit „Bucata”, unde Batalionul I, sub comanda maiorului stefanescu Constantin, cu o baterie de munte sub comanda capitanului Nicolau, ocupa cota 513. Mergem mai departe, spre Est, si instalam Batalionul II, sub comanda maiorului Mares Petre, pe panta de Sud-Est a muntelui Grigoreberg, la cota 516, iar Batalionul 3, sub comanda maiorului I. Balanescu, ocupa cota 540, N-V Harman sau S-V Dolmany. Cu noi merge si comandantul Regimentului  42. La aceasta cota gasim pe colonelul Zizi Cantacuzino, care ne astepta cu zece perechi de ochi, deoarece simtea mare nevoie sa se retraga, avand trupa foarte obosita, pozitia aceasta cerand multa atentie. Inamicul avea artilerie de calibru mare, instalata pe muntele Grigoreberg, cu care batea intreaga pozitie, fara sa fie descoperit de ai nostri – cu piscoacele cu tir, ale noastre, si proiectile insuficiente.

In amurg, luam lucrarile in primire, sub un bombardament viu de artilerie, care tragea insa fara efect, si cam pe la orele 9-10 granicerii pleaca in directia Mohu. Noi ramanem cu inima cat purecile, deoarece nu recunoscusem bine pozitia si nu stabilisem bine legatura intre batalioane.            

Sectorul era colosal pentru un regiment si nici cu o linie de tragatori subtire nu se putea ocupa  bine. Ne era frica de aripa dreapta, sprijinita pe Valea Harului, unde eram foarte slab legati prin patrule, peste o padure salbateca, cu Regimentul 47, care ocupa Rosia, la vreo 10-15 km de noi; si mai aveam inca slaba legatura, din cauza distantei si a terenului accidentat, la aripa stanga, unde trecea soseaua de la Dolman la Sibiu, cu Batalionul al 2-lea. Patrule tari circulau mereu pe aceasta sosea si prin campurile de cucuruz.

29 august. Recunoastem din nou pozitia in zorii zilei, facem legatura solida intre batalioane. Eu adun schite de la toate batalioanele, de felul cum s-a aranjat fiecare si merg in graba la Divizie cu raportul. Aici dl. general Castris ma duce la harta si imi cere lamuriri in amanuntime asupra sectoarelor, pe batalioane. Si aproape sa nu-si creada ochilor vazand ce mare sector ocupa regimentul nostru. Ordona imediat sa mai vina un batalion din Regimentul 47, care insa s-a ratacit si a sosit la Harman a doua zi, seara, cand a primit ordin sa mearga in alta parte, iar la noi a venit un batalion din Regimentul 44, care si el a plecat. Nu stiu cum se luau dispozitiile, dar timp de 8-10 zile, cat am stat pe aceasta pozitie, am fost vesnic fara rezerve. Generalul a ramas foarte multumit de felul cum i-am expus situatia si a ordonat ca numai eu sa fac legatura cu Divizia.

Nu pot sa uit drumul de la Harman la Mohu, prin padure. Pentru prima oara dam pe acest drum si era inca intuneric, ora fiind 5 a.m. Eram cu sublocotenentul Ion Pietreanu de la provizie. Am gresit drumul la o raspantie in padure si am iesit de-a dreptul inspre Valea Harului, pe o panta foarte repede si plina de scaieti si rugi, care treceau peste cap. Mergeam cu caii de capastru si caii veneau gramada peste noi. Am coborat doua ore vreo cativa kilometri de rapa. In trecerea pe la provizie, la 7 ore, am mancat o fleicuta si am baut o jumatate de litru de vin negru.

Seara, vine din nou Regimentul I Graniceri, cu colonelul Zizi Cantacuzino, sa faca o recunoastere ofensiva spre Cornatel, N-Est-Harman. Actiunea fiind pripita, prin bezna noptii, au fost surprinsi, masati si prinsi de mitralierele si artileria inamica; erau sa fie complet decimati. S-au refugiat peste dealurile pline de paduri de pe stanga Harului, oprindu-se tocmai la Vestem. Erau sa piarda drapelul in aceasta intreprindere. Numarul mortilor si ranitilor a fost peste 300.

30 august. Pe la ora 5 si jumatate ma inapoiez de la Divizie – Talmaciu – pe drumul ce urmeaza dreapta raului Harul. Nu indraz­neam sa trec peste dealuri, prin padure, deoarece burnita marunt si era ceata groasa s-o tai cu cutitul. Aproape de Harman, intalnesc un sir de care sasesti, cu boi si cai, cam 50-60 la numar; si-n fiecare car, doi-trei pana la sase raniti, din Regimentul de graniceri, din cei de la recunoasterea dinspre Cornatel.

Intre raniti erau capitanul Isbasescu si alti ofiteri. Soldatii imi spun ca a fost un dezastru, ca i-au surprins nemtii in coloana si i-au secerat cu mitralierele.

La cotitura drumului, spre satul Harman, intalnesc vreo sase calareti ai regimentului de graniceri, care veneau in goana mare. Unul din ei se opreste putin si ma roaga, cu cerul, cu pamantul, sa ma inapoiez, caci Regimentul 42 a fost scos de pe pozitia Sud-Dolman si s-a retras la Nord-Est-Mohu. In panica ce-i cuprinsese, ei vazusera chiar patrule de husari care ocupasera satul si-mi temeau pielea mea, ma vedeau chiar prizonier. Drept sa spun, m-am ingrozit, mai ales dupa ce am ramas singur pe drumul pustiu si pe timpul acela cetos. Fiece tufa imi parea o grupa de calareti. Ma gandeam ca as putea fi prins de husari, asa pe gratis, si aceasta nu ma aranja de fel. Dar ordinul de operatii, ce trebuia neaparat sa ajunga la destinatie? Frica de raspundere intrece frica de moarte ori captivare.

Nu merg in satul Harman, dar carmesc la stanga, pe o valcea, unde vazusem cu o zi mai inainte caii lui 23 artilerie. Merg pe vale cam o jumatate de ceas si in marginea unui lan de porumb vad vreo trei oameni. Nu mai era asa intuneric, dar distanta era cam 300 de metri peste vale. Unul ma someaza, prin semne, sa stau. Eu ma opresc dupa un tufis, pun binoclul la ochi, dar, aburit cum era, nu disting bine ce fel de soldati erau. Vad la un moment dat ca se fac sapte.

Pornesc mai departe, nu fac zece pasi si aud un foc de arma, apoi inca unul, apoi trei-patru deodata. Sar de pe cal si ma culc pe branci, in noroi. Vreo doi-trei vin spre mine. Apropiindu-se, ii aud vorbind romaneste si disting pe soldatul roman. Erau bucurosi c-au pus mana pe un husar. Deziluzie insa; cand ma vazura, ramasera incremeniti.

- Bine, ma – zic  –, daca  ma-mpuscati?

Unul mai cu curaj imi raspunse:

- De, dom'le sublocotenent, asa e la razboi!

N-am mai zis nimic si m-am dus cu unul din ei pana la regiment, care nici macar nu stia de patania granicerilor. Cand i-am raportat colonelului Dumitrescu, mi-a zis:

- Daca te-as sti altfel, nu te-as crede. De altfel eu i-am atras atentia lui Zizi, dar m-a facut fricos.

M-a rugat sa nu povestesc nimanui, ca sa nu bag panica in soldati. Zice:

- E bine ca lucruri de acestea ei sa le auda din zvoana, iar nu dintr-o sursa autorizata.

Si avea dreptate.

3 septembrie. Ploaia continua a cadea, mai ales noaptea, aducand cu sine intuneric si frig mare. Ziua se vede zapada pe Negoiul. In aceasta noapte, batalionul nostru, al III-lea, e atacat prin surprindere, pe la ora 3 a.m., de inamicul care era numai la o mie de metri (unele puncte la 700-800 m) in fata peste Valea Daii, foarte bine intarit si foarte bine sustinut de artileria sa grea, de pe Grigoreberg. Profitand de intunericul noptii ploioase, reuseste sa strecoare pe la aripa noastra stanga – unde se facea prost legatura cu Batalionul II din cauza distantei si terenului accidentat – vreo 60-70 de ulani descalicati, inarmati cu carabine cu baioneta, cu granate de mana si cu doua mitraliere, care iau pozitie in spatele nostru, asteptand inceperea luptei pentru a ataca rezervele si a produce panica. Isi facusera mastile individuale aproape de corturile noastre, la cateva sute de metri.

Pe la ora 12 a inceput un bombardament de artilerie si o serie de luminatie cu rachete dese. Noi nu mai vazusem asa ceva si cu mare greutate puteam tine pe oameni in transeele inaintate. Lumina ii orbea, iar artileria ii batea foarte eficace. Pe la ora 3 jumatate atacul se muta la centru, intre compania a 6-a si a 10-a. Intervenind rezerva, e intampinata cu foc de arma si mitraliera si cu somatii in romaneste: "Nu trage, aici e compania capitan Macelaru!”

Erau intercalati cativa romani care strigau astfel spre a produce incurcatura. Inamicul se servea de spioni sasi care stiau romaneste si care ziua se furisau printre trupele noastre si aflau nume de comandanti, locul  companiei etc.

Cat a tinut bombardamentul de artilerie, noi am tacut chitic; dar odata cu pronuntarea atacului cu baioneta ne-a venit apa la moara. Eu, neavand unitate de comandat, urmam pe comandantul Batalionului, maior I. Balanescu, manand impreuna rezervele in ajutor. Singura compania cu drapelul, purtat de sergent major Oprescu Niculae, s-a retras spre Mohu, incolo tot regimentul era angajat in lupta.

Cei 60 de ulani, cu mitralierele lor, fura inconjurati numaidecat, nemairamanand niciunul. Mitralierele au fost luate cu baioneta, iar in fata lor erau a doua zi mormane de cadavre. Neamtul de la una din ele a tras pana in ultimul moment, deoarece l-au gasit dimineata cu mainile incremenite pe volan si cu capul sfaramat cu patul pustii – era un baietan de 18-20 de ani, fara pic de sprancene.

Cand se pronunta atacul la cota 540, eu ma gaseam la 200 m inapoi, intr-un unghi mort, cu maiorul meu; la lumina rachetelor, am vazut incaierarea de la aceasta cota. Nu se poate descrie vanatoarea salbatica. Nemtii de fapt nu primeau atacul la baioneta, dar acum inaintasera prea mult, crezand ca ai nostri au parasit pozitia sub bombardamentul de artilerie si, inconjurati oarecum de batalionul al doilea, au fost siliti sa lupte. Ei insa nu manuiesc bine baioneta ca ai nostri si de nu era prea viu focul de artilerie, erau decimati complet si alungati din  pozitia lor cea minunata de la Nord-Vest-Dolman. Ce te faci insa cand n-ai rezerve? Izgonesti pe inamic, faci sacrificii si te retragi in vizuina veche. Asa am facut si noi, ne-am retras in transeele vechi, lasand panta despre Dolmany, neagra de morti si raniti, de-ai nostri si de-ai lor.

Am vazut in aceasta incaierare, trei, infingand baionetele intr-unul si al patrulea il izbea cu patul pustii in cap. Altii erau numai cu baioneta, dand cu ea ca cu un cutit. Multi nu mai aveau capela in cap, unii erau in camase, desi ploua si era frig si cu totii urlau ca fiarele intr-o cusca de menagerie.

Inamicul era in forta de cinci batalioane de infanterie si cavalerie descalecata – aceasta dupa declaratiile prizonierilor.

4 septembrie. Campul de bataie e un tablou ingrozitor. Morti prin toate santurile, prin toate gropile, pe tot campul. Ranitii se vaitau infiorator, iar unii se zvarcoleau in dureri, fara sa scoata un singur grai. Unii erau raniti usor, altii aveau cate doua-trei si chiar cincirani. Am vazut unul caruia  inaltatorul de la arma i se infipsese in frunte, intreg, si pe langa el ieseau din tidva creeri si spuma. Nu vorbea nimic, ci numai gemea greu si da din cap inconstient.

Doctorul Rosescu, singur, pansase 115 pana la ora 7 jumatate-8 a.m.  

Vreo trei-patru erau gauriti prin piept si doctorul spunea ca toti scapa, acestia. Nu m-am putut satura, admirand pe acest doctor priceput, milos si harnic peste masura. El nu obosea niciodata si-i trata pe raniti ca un frate bun. Stiu cum ii spunea unuia, ranit in cap, ca n-are nimic. Iar mie mi-a spus ca cel mult pana seara moare. Tot el a pansat si pe cei vreo 30-40 raniti inamici, in mare parte germani, care sedeau in jurul unei cismele, in noroi, langa bucatarii. Unul dintre ei era impuns de baioneta in umar, in gat si-n cap, dar traia si repeta mereu cuvintele: „Mein Gott, mein Gott” !

Cum stau ei sgribuliti de ploaie si frig, vine locotenentul Albu C. de la mitraliera cu un pistol de rachete si-l intinde spre ei amenintator. Vreo 3-4 au pus mainile la piept, strigand: „Vergeben Sie, uns, mein Herr, wir sind unschuldig”. Tremurau, sarmanii, varga.

Campul era plin de asemenea de arme de tot soiul, cutii de cartuse, cartusiere, granate, ranite, haine, rufe si foarte multe coifuri negre de lac. Am gasit baionete-fierastrau si lazi intregi de granate. In toiul luptei s-au luat cinci mitraliere. Am facut trei gropi, una pentru ofiterii Daescu Petre si Dan Ion, una pentru cei 125 soldati morti aci, in jurul cotei 540, si una pentru mortii dusmani, cam 60-70 la numar.

Foarte multi din ai nostri si chiar mai multi inamici au ramas neingropati pe panta dinspre inamic, deoarece el tragea in brancardierii nostri, impiedicandu-i de a ridica mortii, astfel ca au ramas doua zile neingropati, imputind vazduhul, incat nu se mai putea sta in transee, dupa cum a raportat sublocotenentul Maciuceanu Petre din compania a 9-a. S-a facut serviciu religios, unde preotul regimentului, D. Ionescu-Stroiesti, a fost la inaltime. El s-a dus in sat si a pus mesteri si a facut cruci frumoase, pe care a scris numele ofiterilor, data si numarul soldatilor cazuti si ingropati aci. Seara am asistat la inmormantarea altor vreo 20-25 de inamici si vreo 17 de-ai nostri.

Intre-ai nostri era un plutonier care avea in cap sapte gauri de gloante. Intre unguri era unul ciuruit tot de mitraliera. Era oribil de vazut. Era un husar din regimentul 18 - Hohenzollern, cu cizme de lac si pinteni de nichel, care avea la gat un lant cu un medalion in care avea un smoc de par blond, legat cu o panglicuta bleu si o medalie de argint. Pe  semnul de identitate avea trecute toate datele, in perfecta ordine. Luasem copie dupa tot, dar am pierdut nota. Stiu ca tiganii nostri de la muzica i-au sterpelit cizmele si un inel frumos de argint.

Acest atac ne-a obosit extraordinar si, ducandu-ma cu raportul, stiu ca maiorul de stat major, Radulescu, mi-a spus ca vom fi sigur schimbati si trimisi sa ne refacem la Vestem.

 

<sus>