Decoratiile de razboi au
reprezentat intotdeauna o inalta cinstire a vitejiei, curajului si spiritului
de sacrificiu dovedite pe campul de lupta, un omagiu adus militarilor care, sub
faldurile stindardelor de lupta, si-au dat viata pentru a servi patria. Totusi,
capatarea gloriei pe campul de lupta nu a fost intotdeauna si pentru oricine,
cum s-ar putea crede, chiar o ispita irezistibila.
Obtinerea decoratiilor, mai
ales nemeritate, a fost o preocupare majora a celor care, in spatele frontului,
aveau ambitia de a etala un piept doldora de dovezi ale vitejiei departe de
zonele in care patrula, nevazuta, moartea. In memoriile sale, generalul N. Mihaiescu
descrie asemenea proceduri de intocmire a unor tabele, in anii Primului Razboi
Mondial, in care toti „chematii si nechematii“ se propusesera spre
decorare pe ei insisi (1917), dar semnificativa este marturia unui maior care
obtinuse numeroase decoratii solicitand, pur si simplu, trecerea lui pe
ordinele de decorare, dupa care pleca la Iasi pentru a starui ca acestea sa fie
aprobate1.
Una dintre cele mai amuzante
modalitati de avansare, in anii aceluiasi razboi, este relatata de generalul
Ioan Anastasiu, comandantul Diviziei 1 Infanterie, in memoriile sale2:
„Era in unele locuri obiceiul
ca, in timpul actiunilor, firul telefonic care lega comandamentul corpului de
armata cu frontul sa fie lasat liber, deschis, spre a se auzi ordinele ce se
dau si rapoartele ce se fac, in demersul actiunii, de catre sefii si comandantii
ierarhici. Cu modul acesta, se stia in orice moment cum merg lucrurile. La un
post de comanda, colonelul Mosoiu; se aude sunand telefonul si o convorbire in
felul urmator: Alo, cine e? Aici, regimentul cutare. Ce este? Un atac puternic
din partea inamicului, asupra sectorului meu, sunt forte numeroase… Ei si?
striga Mosoiu, murim toti acolo, Alo, ai auzit? Da, domnule colonel, inteleg.
Alo, rezistenta, un pas nu veti da inapoi, adauga Mosoiu, si… sa-mi ceri ajutor
la timp, sa-ti trimit. Apoi, alo, alo, corpul de armata… (De la corpul de armata
se aude): Am auzit, bravo Mosoiule, ai grija! (Jos, pe front, la unitati): Gura
colonelului, ce spun aia acolo? Ce atac pe sectorul nostru, ca nu s-aude o pusca,
ce dracu’, doar e liniste completa, ce s-aude, e poate dincolo de divizia vecina
noua. Apoi iar. Alo, tuna glasul lui Mosoiu, cum merge? Ce, ce? Nu se poate,
contraataca, cine spune acolo de retras? Uite, vin acolo… (Mai tarziu, Mosoiu
ceru rezultatul luptei.) Alo, da, spune domnule… (Comandantul regimentului raspunde):
I-am respins! Ei, da, ce se putea altfel? zice Mosoiu… (De sus): Bravo, Mosoiule,
am auzit, va sa zica a fost respins… (Mosoiu): Cu pierderi mari, domnule
general, la noi mai nimic. De altfel, asta-i al doilea atac ce ne dau… (De
sus): Trimite propunerile… (Mosoiu): Domnule general, ne-am facut datoria…
patria… (De sus): Ce-are a face? Trimite propuneri pentru cei care s-au
distins… (Mosoiu, cu glas de modestie): Am inteles.
Si in sectorul sau linistea ce
nu fusese deloc intrerupta pana atunci isi toarce caierul unor noi rezistente indaratnice!“
In timpul Consiliului de
Coroana din 19 februarie/3 martie 1918, intrunit pentru a decide care va fi
atitudinea pe care trebuia sa o adopte delegatia romana la tratativele de pace
impuse pe un ton ultimativ de Puterile Centrale, printul mostenitor Carol a
intervenit spunand ca spera sa se gaseasca un om de stat patriot pentru a-l impiedica
pe rege sa semneze pacea. „Auzisi dom’le familionul, vrea numaidecat sa se
bata, el care n-a vazut frontul decat cu binoclu! Ptiu! Mama, al dracului
familion!“, exclamase generalul Constantin Iancovescu, ministrul de Razboi,
la incheierea sedintei Consiliului. Ironia generalului (el folosea, dupa cum marturiseste
Argetoianu, termenul „familion“ pentru fiecare membru al familiei regale, fara
vreo deosebire) viza comportamentul printului mostenitor in campania anului
19163. Carol, care numai cateva luni mai tarziu avea sa-si paraseasca
regimentul pentru a se casatori in secret la Odessa, in plin razboi, cu aleasa
inimii lui, riscase, in octombrie 1916, sa cada in mana inamicului pentru ca in
loc sa respecte ordinul de retragere, ramasese sa benchetuiasca pana noaptea tarziu
in localitatea in care se afla, spre disperarea generalului Alexandru Averescu4. In
octombrie 1917, cand printului Carol i-a fost acordat ordinul „Mihai Viteazul“,
generalul Prezan a tinut un discurs in care a elogiat prezenta acestuia printre
soldati, pe campul de lupta de la Marasesti, astfel incat „se poate spune ca
s-a castigat acea batalie multumita Printului (!)“. „Acest act savarsit in
numele Armatei, arata generalul Averescu in notele sale de razboi, era
lipsit de cea mai mica urma de realitate si seriozitate“5.
Despre „vanatorii de decoratii“
vorbeste si maiorul Gheorghe Stan, din comandamentul Diviziei 20 Infanterie incercuita
la Stalingrad si cazuta in captivitate (ianuarie 1943). Acestia erau mai cu
seama ofiteri de stat major care, fara a avea vreun rost, se infiintau pe linia
frontului pentru a asista la desfasurarea unei actiuni pentru ca apoi sa
pretinda sa fie trecuti pe tabelul recompenselor. „Sortiti sa-si exercite
functiunea de la distanta – scrie maiorul Stan – departe de coltii
rechinului glont sau obuz, implicit sortiti si la ramanerea pe dinafara a impartirii
decoratiei superlative, aceasta stare de fapt pentru unele personaje avide de
glorie si renume le apasa greu ambitia. Ce multe ar fi de spus despre noi! (Maiorul Stan era si el ofiter de stat
major, n.n.) Cate caractere n-ar cadea sub sfichiul biciuirii si ce invataturi
s-ar procura viitorimei!“ 6
Poate ca aceste exemple, asezate
intr-o carte a rusinii si lasitatii, ne-ar putea ingadui sa speram ca, in masura
in care suntem „condamnati“ sa purtam razboaie, ele nu se vor mai petrece
vreodata.
Capitan Florin Sperlea