Am
cunoscut, in urma cu cativa ani, doi ofiteri, bine pregatiti profesional, dar
care aveau viziuni diferite despre propria promovare.
Unul
credea ca este suficient sa fie el insusi – asa cum, de altfel, i se recomanda
mereu –, convins ca fiecare zi in care a reusit sa fie mai bun va fi o dovada
convingatoare, atunci cand se va pune problema promovarii lui. Promovarea in
sine i se parea, de altminteri, o chestiune birocratica de care, firesc,
trebuie sa se ocupe altii, special instruiti pentru asta. Nu avea nici o rezerva
in a-si spune punctul de vedere, convins fiind ca orice opinie este binevenita
daca ea putea contribui la bunul mers al lucrurilor in unitate. Privit, initial,
cu oarecare ingaduinta, sfarsise, in cele din urma, sa-i irite pe unii dintre
cei din jurul sau, dar mai ales pe comandant, oameni care traiau in fiecare zi
cu impresia ca ideile lor nu au cum sa nu fie cele mai bune din cate se vor fi
auzit vreodata. Si era bun in grad si functie…
Celalalt
se straduia sa fie la fel de bun, dar nu iesea din cuvantul comandantului. Ii cauta
privirile aprobatoare pentru fiecare cuvant dinainte slefuit cu grija, astfel incat
muchiile (prea) ascutite sa fie bine lucrate inainte de a izbi cerul gurii.
„Tonul face muzica“, auzise el, pe undeva, si intelesese sa-si acorde bine
„vioara“ inainte de a-i gadila strunele. Si muzica ii reusea. Iar seful lui,
mut de admiratie, era convins ca un asemenea subordonat este o adevarata comoara.
Armonia relatiei dintre ei nu putea fi tulburata de maruntisurile si necazurile
cotidiene. Si promova…
Dar, intr-o zi, comandantul a
intrat intr-un mare impas. Si-a chemat subordonatii si le-a cerut opinia.
Primul ofiter a ezitat indelung inainte de a-si spune punctul de vedere. Cui ii
mai folosea? Invatase de ceva timp ca vorbele lui sunt mai degraba aducatoare
de nori involburati decat de ceruri limpezi. Si totusi, fiind vorba de o
problema care implica unitatea, si-a calcat pe inima si si-a spus, din nou,
punctul de vedere. Era insa mult prea tarziu...
Celalalt
ofiter a tacut. Stia cat de grava este situatia si a tacut. Unii credeau ca la
originea impasului s-ar afla chiar cel care acum era mai mut decat o lebada,
dar principalul responsabil nu putea fi altul decat comandantul.
De altfel,
curand, acesta a fost schimbat. Insa in timp ce primul ofiter a continuat sa
fie el insusi, celalalt si-a acordat din nou vioara si a inceput sa-si revada
repertoriul. Cu minime modificari. In fond, isi va fi zis, cui nu-i place
muzica?
Dar poate
ca, uneori, ar trebui sa fim mult mai atenti la muzica si la… „viori“!
Capitan Florin Sperlea