Comportamentul militar
agresiv
Publicul
informat a fost oripilat la vederea setului de imagini-document care reflectau
tratamentul trivial neomenos aplicat prizonierilor irakieni detinuti de fortele
coalitiei. Desi asumat ca eroare regretabila de catre administratia americana
si guvernul britanic, evenimentul in sine a reprezentat un adevarat soc politic
si a pus sub semnul intrebarii actiunea coalitiei si demersul ei politic, care
se doreste a fi desprins din sistemul valorilor umanismului si civilizatiei
occidentale, pretins universale.
S-a
putut vedea, de pilda, ca in zonele de operatii in care autoritatea militara
americana detine arestati civili nu se aplica normele legale privind regimul de
detentie din tarile respective, dar nici cele prevazute de Conventia de la
Geneva, ci unele mult mai aspre. Prin implicarea justitiei militare, s-ar putea
presupune, asadar, care ar fi regimul aplicat acestora si legalitatea lui.
Razboaiele asimetrice, care tind sa devina un fenomen obisnuit, par sa implice
tot mai mult reglementari internationale adaptate in special in privinta
statutului civililor implicati in activitati paramilitare orientate impotriva
armatelor de ocupatie, in special dupa pierderea suveranitatii nationale prin
razboi, dar fara incheierea legala a unor acte de capitulare si inainte de
instituirea vreunei autoritati politice civile autohtone cu recunoastere
internationala, acceptata la nivel national si functionala. In cadrul legal
convenit pe plan international, ocupantul militar al unei tari (sau al unei
parti dintr-o tara recunoscuta international ca entitate cu vocatie de
suveranitate) preia autoritatea si isi asuma responsabilitatea pentru populatia
civila din zona ocupata, careia i se cere respectarea regulilor exceptionale de
organizare si functionare a vietii publice impuse de ocupant, organizare
careia, daca nu se doreste a se baza doar pe constrangerea militara – formula
care cere un efort deosebit ocupantului si uz excesiv de forta –, ii sunt
stabilite standarde si limite. In caz contrar, orice oponent civil, potential
sau efectiv agresiv, mai ales daca e inarmat, fata de ordinea propusa si
garantata de ocupant, va fi considerat inamic si tratat radical, fara
beneficiul protectiei Conventiei de la Geneva, insurgentii neavand statut de
militar, dar aflandu-se, totusi, sub protectia conventiilor generale ONU
privitoare la drepturile omului. Fata de momentul in care au fost convenite
aceste principii si reglementari internationale – tinand de razboaiele moderne
clasice, in care populatia civila nu avea rol major in apararea armata si se
cerea respectata in drepturile ei umane, universale – razboaiele asimetrice
induc, prin specificul lor, formule de aparare prin razboi total la
care, de nevoie sau din perspectiva unei anumite doctrine, recurg unele state
nationale in confruntarea militara cu mari puteri sau coalitii de mari puteri.
In unele cazuri, aceasta doctrina este legiferata la nivel national, civilii
fiind obligati, din punct de vedere legal si moral, la comportamente agresive
armate pentru apararea teritoriului national si a suveranitatii statului
propriu, tocmai in zonele ocupate de inamic sau pe tot cuprinsul tarii, daca
aceasta a fost ocupata integral, fara semnarea unui armistitiu sau a unei
capitulari, aflata, deci, inca in stare de beligeranta. Acest comportament al
populatiei civile dureaza pana la victoria deplina a ocupantului, echivalenta
cu nimicirea sau punerea in imposibilitate de lupta a combatantilor civili, sau
pana la un acord de incetare a ostilitatilor stabilit intre ocupant si o
autoritate nationala legitima, recunoscuta national si international.
Complexitatea
ecuatiei este evidenta, pentru ca o armata de ocupatie se poate impune brutal –
autoritatea ocupantului se intemeiaza pe forta, dar si pe responsabilitatea
pentru exercitarea ei – insa nu se poate considera invingatoare si nu este in
siguranta in teritoriul ocupat in care localnicii, organizati paramilitar,
lupta pentru apararea suveranitatii nationale cu mijloace specifice razboiului
total, ocupantul, ca si civilii combatanti, continuand sa inregistreze pierderi
in afara unor confruntari militare propriu-zise, desi pierderile trebuie
considerate ca fiind „de razboi“. In aceasta situatie, nereglementata pe plan
international, toate actele agresive ale armatei de ocupatie impotriva
civililor indistinct rezistenti si violenti sunt discutate international ca
acte de oprimare violenta a civililor de catre armata de ocupatie si ca
posibile crime de razboi, desi civilii sunt, de fapt, combatanti, iar statutul
de combatant al civililor intr-un razboi de aparare nu este recunoscut, fiind
tratati drept criminali in starea de necesitate administrata de ocupant.
Pornind de
la observatia ca cineva, omorat legal, nu este asasinat si ca mortii si
supravietuitorii unor forte aflate in stare de beligeranta legala sunt la fel
de onorabili – deoarece actioneaza ordonat, moral si in temeiul reglementarilor
legale, claritate proprie situatiei de beligeranta clasica, careia i se adauga
unele limitari mutuale, cu recunoastere universala si sub observatie si
jurisdictie nationala si internationala – constatam totala confuzie in cazul
razboaielor asimetrice prelungite, in care raporturile de drept devin
discutabile. Cetatenii inarmati care hartuiesc fortele regulate ale
ocupantului, in conditiile razboiului asimetric, pot revendica o situatie
legitima, dar si de drept, in special daca statul propriu a adoptat o doctrina
nationala care include conceptul de razboi total, situatie cunoscuta pe
plan international din timp de pace, dar nereglementata de legislatia
internationala a razboiului si nici interzisa prin conventii internationale. In
principiu, o natiune suverana careia ii este impus un razboi asimetric se
apara cum si cu ce poate, ca atribut al suveranitatii, desi conceptul ca
atare pare sa-si fi pierdut continutul, atributul suveranitatii ramanand
rezervat strict marilor puteri apte sa-l promoveze prin mijloace de forta.
Complet
confuz ramane statutul civililor suspecti de a fi in relatie cu fortele
paramilitare autohtone, retinuti de politia militara a ocupantului pentru
obtinere de informatii privind acest tip de inamic, persoane cu drepturi
esentiale protejate de ONU, in absenta unei autoritati nationale legale, dar si
prin obligatia ocupantului de a garanta aceste drepturi civililor neinarmati din zona ocupata,
carora nu le poate pretinde loialitate fata de el, ci doar un comportament
neagresiv. Forta de ocupatie este in legitimitate de a actiona violent fata de
civilii care ataca armat, in razboiul asimetric, astfel incat nici sprijinul
populatiei locale pentru aceste forme nationale de rezistenta, si nici armata
de ocupatie nu pot fi judecati pentru actiunile lor. De fapt, in cauza sunt
doua forte beligerante. Ocupantul nu poate invoca, in combaterea acestor forme
de rezistenta, atributiunile sale de garant al ordinii publice si obligatia de
a reprima criminalitatea de drept comun, potrivit unor reglementari si
proceduri ad-hoc mai mult sau mai putin riguroase juridic, dar nici nu-i
poate considera pe insurgenti rebeli, deoarece acestia nu datoreaza loialitate
si supunere ocupantului. In acest caz, nu se poate pretinde ca civilii retinuti
de forta de ocupatie ar fi criminali de drept comun sau complici ai unora cu
acest statut, ci potentiale surse de informatii, detinuti de armata si
investigati de organe ale serviciilor de informatii ale puterii de ocupatie.
Astfel, doar demersurile specifice cercetarii militare sunt legitime intr-o
zona de operatii militare, demers nereglementat in ceea ce ii priveste pe
civili. (Militarilor inamici prizonieri, cum se stie, nu li se pot cere
informatii, ei nu au obligatia si nu pot fi constransi fizic sau psihic sa
furnizeze informatii inamicului – desi nu se respecta intotdeauna –, rezistenta
la presiunile abuzive si ilegale fiind apreciata ca o conduita militara
valoroasa, excesele intr-un asemenea demers fiind socotite crime de razboi).
In
razboaiele totale contemporane, civilii sunt principalele victime, in timp ce
in razboaiele asimetrice civilii care se opun noilor autoritati sunt socotiti
beligeranti, fara a beneficia de vreo protectie. De aceea, elaborarea unor
reglementari internationale care sa ia in calcul drepturile acestor civili
poate fi considerata o urgenta. In fapt, barbaria razboaielor secolului al
XX-lea nu are asemanare si egal, cu exceptia exceselor din conflictele interne,
numite revolutionare sau de purificare rasiala, etnica sau religioasa.
Morala exalta, prin traditie, abnegatia si sacrificiul suprem
al celor care apara suveranitatea propriei natiuni, cu atat mai mult cu cat
sansele de succes sunt mai mici sau nule, situatie in care se vorbeste de eroic
si sublim, nu de actiuni absurde. Exista, se pare, o dubla masura morala in
ceea ce priveste agresivitatea si violenta, un fapt cultural constant al
omenirii. Indiferent de circumstante, torturarea si umilirea cuiva sunt
ilegitime si ilegale. Dar daca tortura si desconsiderarea demnitatii umane sunt
chestiuni clare, agresiunea psihica (mai ales ca nu produce urme fizice) este
mai greu de definit. Ea poate sa inceapa prin izolare si sa cuprinda sute de
tehnici posibile, dupa cum se poate realiza si printr-o abila manipulare.
Scandalul de la inchisoarea irakiana Abu Ghraib s-a intemeiat mai cu seama pe
fapte care tin de agresiunea psihica. Este vorba de umiliri si inscenari de
tortura, ca mijloace de a infrange rezistenta prizonierilor pentru a coopera.
Excesive si ilegale in sine, procedurile, prin forma lor primitiva si perversa,
dezonoreaza. Pot fi suspectate de a fi excese cu incarcatura personala
supraadaugata, cum vom incerca sa sustinem, pentru a putea explica aceste
comportamente. Tocmai aceasta supraincarcare ar fi preocupare de psihologie
militara urgenta, prin sadismul, scabrosul si maladivul pe care le implica. Efectul
sigur, imediat si de durata al acestor malversatiuni, prin specificul cultural
al societatii din care provin subiectii astfel prelucrati – o societate cu
multiple tabuuri si exigente neluate in seama – este acutizarea rezistentei
explicite si difuze a natiunii in cauza fata de ocupant si intentiile sale
politice, cu alte cuvinte un deserviciu substantial adus cauzei si armatelor
coalitiei. Evident, este extrem de greu
sa obtii informatii in chestiuni presante, cum sunt cele privind propria
protectie, intr-un mediu ostil, folosind regulile elementare de politete. Se
stie, desi pana la un punct se trece cu vederea, ca informatiile de la diferiti
prizonieri se obtin, in conditii de razboi asimetric, sub presiuni severe,
prizonierii nefiind militari, dupa cum excesele probate in fata unei autoritati
interesate si indrituite sa judece si sa dispuna sunt considerate crima de
razboi sau, dupa caz, impotriva umanitatii. Opinia publica mondiala este
sensibila la aceste acuzatii, ca urmare a intensei mediatizari negative a
crimelor de razboi si impotriva umanitatii savarsite de nazisti, dar si ca
urmare a exceselor din razboaiele locale si conflictele interne, petrecute pe
parcursul intregului secol al XX-lea, caracterizate prin actiuni de
„purificare“ ideologica, religioasa sau etnica. Argumentul potrivit caruia de
aceste excese se fac culpabile regimuri, grupuri definite sau indivizi, nu
natiuni, chiar daca este logic si oarecum exact, se dovedeste a nu fi suficient
in sensul prevenirii incriminarilor si inducerii de animozitati generice pe
termen lung, ceea ce mareste riscul conflictelor si escaladarii lor in viitor,
facand si mai dificila misiunea de a mentine sau de a impune pacea si o ordine
stabila.
Dintre
toate natiunile cu statut de mare putere pe scena internationala, cea americana
are avantajul unei virginitati istorice si al crezului national in ideea de
libertate, favorabile unui rol de arbitru si pacificator international, ceea ce
se cere prezervat in interes colectiv mondial. In acest sens, responsabilitatea
autoritatilor si a publicului fata de cei implicati in operatiuni militare
trebuie apreciata din aceasta perspectiva. O mare putere care joaca si urmeaza
sa joace rol de arbitru planetar – intr-o lume aflata, din mai multe puncte de
vedere, in criza, conflictele de tot felul fiind inevitabile – nu-si poate
permite, fara mari complicatii in exercitarea rolului sau, relativitate in ceea
ce priveste acuratetea comportamentului sau institutional si neinstitutional ca
factor de interventie. Aceasta isi poate impune rolul, dar este necesar si
constructiv ca actiunea sa sa fie considerata ca fiind legitima din punct de
vedere moral. Pax americana nu se poate intemeia numai pe forta, asa cum
americanii insisi sustin si nu se inseala.
O problema de psihologie militara este aceea a mutualitatii
violentei. Carl von Clausewitz considera ca aceasta mutualitate asigura
franarea escaladarii violentei. In afara limitarilor strategice, legale, morale
sau functionale ale excesului, conventia mutuala a luptatorilor insisi de a-si
limita actiunile violente spre a nu suferi tratamente violente de acelasi tip
este fapt curent in razboaiele care au depasit o anume durata si in care erau
implicate forte militare profesioniste. Aparitia exceselor este legata de
intrarea in actiune a armatelor moderne de tip militie. In armatele
profesioniste se cunosc si mutualitati respectuoase si respectabile.
Beligerantii apartenenti la aceeasi cultura si acelasi statut se trateaza
reciproc, inclusiv in conditia de prizonieri, potrivit unor coduri culturale
comune si cu oarecare deferenta, ceea ce nu se intampla cu prizonierii
considerati ca apartinand altei culturi sau rase „inferioare“. Ceea ce s-a
intamplat in anii celui de Al Doilea Razboi Mondial este mai mult decat
elocvent. Se pare ca suntem martorii unei continuitati a acestei mentalitati,
negata insa din perspectiva „corectitudinii politice“. Pentru cei care se
considera egali, inamicul de astazi poate fi aliatul de maine. Orice strateg
stie ca distrugerea unor bunuri sau locuri simbolice, chiar daca, la un moment
dat, cu folos pentru demersul tactic propriu, genereaza reactii, explicite sau
difuze, trenante, cu efect incalculabil. Se stie de la Sun-Tzi ca inamicului
trebuie sa i se lase posibilitatea de a renunta onorabil la lupta si se
demonstreaza adesea ca inamicul care nu mai are nimic de pierdut lupta
irational, suicidar, ceea ce conduce la pierderi umane si materiale
considerabile, perfect inutile, dar impresionante, de ambele parti. O astfel de
impresie insufla respect si poate bascula conduitele publicului, ale
reprezentantilor sai politici, in favoarea invinsului, imediat sau pe diferite
termene.
Mediatizarea
continuua, in timp real, a evenimentelor violente, inclusiv a celor petrecute
in razboaiele locale, ii implica moral si pe cei neimplicati politic si
militar, dar cu consecinte in plan politic (vezi unele dintre statele membre
NATO). Un conflict violent, care dureaza prea mult, irita si oboseste lumea,
ceea ce creeaza un curent de opinie, de obicei impotriva protagonistului mai
puternic, considerat vinovat de faptul ca, puternic fiind, nu este in stare sa
puna capat conflictului. Aceasta iritare, fie ea si subliminala, este in
defavoarea interesului politic al beligerantilor, considerati, impreuna, sursa
de disconfort global. Caz tipic, in acest sens, este conflictul din Orientul
Mijlociu. Mediatizarea imaginilor grotesti de maltratare a civililor irakieni
de catre militari ai coalitiei, intr-un cadru institutional sub autoritate
militara, irita publicul occidental si anima, nedorit, publicul musulman, cu
inevitabile consecinte in privinta escaladarii violentei – desi interesul
politic major este acela al revenirii la normalitate – ceea ce face ca
increderea publicului din statele democratice implicate efectiv in conflict
(public care se considera civic responsabil si responsabilizeaza, la randul
sau, propriile guverne pentru incident) sa se erodeze. Daca se va dovedi ca
responsabilitatea depaseste nivelul unor decidenti marunti, scapati de sub
control, efectul asupra publicului occidental se va traduce in sanctiuni
politice severe pentru propriii guvernanti. Pentru a ne concentra asupra
aspectului de psihologie militara excludem din discutie un ipotetic ordin
superior pentru tratamentul inuman aplicat prizonierilor, cu mentiunea ca un
asemenea ordin, daca a existat, nu absolva executantii de vina. Fara a se putea
constata, in acest caz, supraincarcarea emotionala si ingustarea campului
constiintei care pot aparea in lupta, explicand excesele irationale, alte trei
posibile cauze ar trebui avute in vedere:
1.
Pregatirea psihologica pentru lupta a militarilor si convingerea care le-a fost
indusa ca ar fi superiori inamicului, considerat inferior;
2. O grava
eroare de selectie a militarilor profesionisti;
3. Tehnica
si stilul de formare a militarilor in cauza de catre propriul sistem, respectiv
supunerea lor la tratamente excesive,
brutale si umilitoare.
In cazul primei ipoteze, se poate constata manipularea
psihologica si inconsecventa in raport cu obiectivele politice declarate,
pentru ca s-a sustinut o interventie militara impotriva unei dictaturi
scelerate, asupritoare pentru autohtonii insisi, recunoscuti ca o natiune veche
si o mare civilizatie, cu excluderea expresa a motivului diferentei de religie.
Cea de a
doua ipoteza poate fi considerata intotdeauna valabila, fie ca este vorba de
armate intemeiate pe conscriptie, fie ca este vorba de armate profesioniste.
Orice populatie numara indivizi cu potential psihopatic, insa in armatele
profesioniste, prin aplicarea unor criterii de selectie riguroase, numarul unor
asemenea indivizi ar trebui sa fie considerabil redus, dupa cum nu se poate
exclude cu totul posibilitatea promovarii lor deliberate in rol de luptatori,
dar o astfel de actiune este, pentru o armata profesionista, o grava eroare.
Armata profesionista se constituie si se justifica in masura in care
indeplineste conditia de instrument perfect controlabil, ceea ce nu poate fi
daca include un anume numar de psihopati sau promoveaza, in structuri de
comanda, psihopati. Este cunoscut ca actiunile militare, mai ales in razboi,
mascheaza sau valorizeaza, prin eroare de judecata, accentele psihopatice ale
celor implicati. Aceste actiuni ii tenteaza pe psihopati pentru ca le
ofera prilejul de a se manifesta si de
a se pune in valoare ca personalitati accentuate. Excesivitatea acestor
persoane poate fi utila, pana la un punct, dar atunci cand excesul este motivat
intrinsec si devine manifestare evidenta a unei dizarmonii personale, totul
devine riscant pentru finalitatea actiunii militare, care trebuie sa fie, prin
excelenta, una rationala. Psihopatul sfarseste, inevitabil, prin a se dovedi
impulsiv, excesiv, inadecvat si incontrolabil.
Cea de a treia ipoteza pare a fi mai plauzibila, in special
daca este vorba de trupe speciale, ca o consecinta a unei interpretari
psihologice de factura mecanicist-behaviorista. In special in armatele
anglo-saxone, instructorii cred ca selectia, pregatirea pentru lupta si
eficienta se pot atinge prin suprasolicitarea fizica si psihica, la limita, a
recrutilor in perioada de formare. Este, de fapt, o depersonalizare prin
suprasolicitare excesiva, cu risc existential si moral inclus. In acelasi timp,
sistemul organizator (autoritatea militara) este identificat de recrut ca
„agresor“, solutia acestei crize propusa de sistem – socotita, intr-o anumita
masura, eficienta – fiind identificarea cu agresorul pentru care
individul este recompensat. Dar prin identificarea cu „agresorul“ nu se
obtine un construct personal, ci un substitut de construct si, in acest
caz, pattern-ul excesiv agresiv practicat de „agresor“.
Experienta noastra militara ne-a familiarizat cu pattern-ul traditional
al caprariei autohtone, perpetuat informal si nesistematic in armata de
conscriptie. Acest model este tolerat, adesea, pana la un punct, de unii sefi,
fie pentru ca se considera a fi in beneficiul structurarii functionale utile a
subordonatilor, fie din ratiuni legate de regula de a nu dezavua, in fata
subordonatilor, pe micul comandant. Aceasta este o problema care tine de
imbinarea agresivitatii irationale cu inteligenta tactica si masura in
administrarea violentei, capacitati specifice persoanelor puternice, armonioase
si inteligente. Desigur, se poate admite ca o persoana inteligenta
„supravietuieste“ agresiunii formatorului, fara a se identifica cu acesta,
actionand adecvat in campul tactic, in ciuda eventualului episod „initiatic“
excesiv din perioada de pregatire. In
baza experientei mele, consider ca militarii romani cred posibil un alt mod de
constructie a capacitatii combative de elita, care nu sacrifica persoana
luptatorului, ci, dimpotriva, personalizeaza armonic si eficient.
Asa cum s-a
vazut, printre militarii acuzati de torturarea prizonierilor irakieni s-a aflat
si o femeie, cu grave consecinte de imagine, fiind vorba de un mediu musulman.
In disonanta cu ideile liberale, traim inca in culturi androcentrice – inclusiv
cea occidentala, cea americana poate mai mult decat cea europeana – cele
traditionale si fundamentaliste in primul rand. In culturile masculine, din
care cultura militara face parte prin excelenta, barbatii isi suporta reciproc
violenta, uneori o provoaca, socotind astfel ca le sporeste prestigiul. Ei
considera nedemna o relatie de confruntare fizica in care este implicata o
femeie, pentru ca ar avea loc intre inegali. In aceeasi situatie se afla
copiii, tinerii si batranii. Codurile aristocratice, cu origine militara,
interzic nobilului, barbat cu drept de a purta arma, sa agreseze oameni lipsiti
de aparare. Intre barbatii inarmati este nedemna agresarea unui egal care este
in imposibilitate de a se apara fie si numai pentru faptul ca nu si-a observat
agresorul potential. In baza acestei traditii, in epoca moderna armatele intrau
in confruntare in formatii compacte, uniforme colorate strident, flamuri, surle
si trambite, cu maxima vizibilitate. In lumea animala, la mai multe specii
functioneaza inhibitii ale agresiunii fata de femele, pui, si intre masculii
competitori daca unul semnaleaza inferioritate sau predare. La unele triburi
primitive, cand litigiile trebuie solutionate prin razboi acesta este anuntat,
se desfasoara pe un teren limitrof si neutru, intretinut pentru razboi de toate
triburile invecinate. Razboiul presupune o comisie mixta de arbitraj, cu
autoritatea de a porni si de a opri lupta, fiind interzis uzul armelor de
vanatoare nocive. Este instituit, de asemenea, un corp special de femei
batrane, cu imunitate, care are rolul de a interveni in teren pentru a opri
uciderea ranitilor. Pe margini asista nebeligerantii pentru a-i incuraja si
admira pe razboinici, mai mult impodobiti decat inarmati (este o demonstratie
simbolica a potentialului violent, masurabil, in functie de aprecierea acestuia
fiind considerata castigatoare o tabara sau alta). O corespondenta gasim in
politica echilibrului de forte si in Razboiul rece. Implicarea in razboi a
nenobililor, tarani si burghezi, si a europenilor in alte spatii geografice
pentru colonizare – care, ca si „militiile civice“ ale Germaniei naziste sau
Rusiei sovietice, alimentate de idei mesianice – au inlesnit proclamarea
inferioritatii morale a „celuilalt“, iar regulile, atatea cate au fost, s-au
pervertit. In consecinta, si terorismul contemporan ar trebui analizat in
aceeasi grila, a pervertirii regulilor. Civilizatia presupune reguli convenite la
nivelul elitelor, impuse prin autoritate, interiorizate prin educatie si
respectate.
Fiecare
cultura isi organizeaza o forta militara intemeiata pe trasaturile ei
reprezentative, dar este foarte adevarat ca civilizatiile dominante la un
moment dat isi impun propria cultura, inclusiv pe cea militara. Sistemul
militar in sine, prin natura lui si prin traditie, este un sistem in care
modelul „fratelui mai mare“ functioneaza, cu efecte identice oriunde se aplica.
Problema modernizarii, in special pentru componentii unor forte profesioniste
adaptate conceptelor strategice si tactice ale secolului al XXI-lea, priveste
si schimbarea filozofiei de organizare si pregatire a luptatorilor pentru
confruntare, chiar daca demersul este mai indelungat si costisitor. In opinia
noastra, doar dexteritatile pot fi obtinute in programe de antrenament
intensiv, operationalizat, de scurta durata, nu si constitutia de luptator,
care exista doar daca s-a inscris in personalitatea militarului. Dar aceasta nu
se obtine rapid, la intamplare sau cu costuri scazute, si nici prin
conditionare pavlovista.
Prof.
univ. dr. Mihai Turcu
Universitatea
“Lucian Blaga“, Sibiu
<sus>
S-a
putut vedea, de pilda, ca in zonele de operatii in care autoritatea militara
americana detine arestati civili nu se aplica normele legale privind regimul de
detentie din tarile respective, dar nici cele prevazute de Conventia de la
Geneva, ci unele mult mai aspre. Prin implicarea justitiei militare, s-ar putea
presupune, asadar, care ar fi regimul aplicat acestora si legalitatea lui.
Razboaiele asimetrice, care tind sa devina un fenomen obisnuit, par sa implice
tot mai mult reglementari internationale adaptate in special in privinta
statutului civililor implicati in activitati paramilitare orientate impotriva
armatelor de ocupatie, in special dupa pierderea suveranitatii nationale prin
razboi, dar fara incheierea legala a unor acte de capitulare si inainte de
instituirea vreunei autoritati politice civile autohtone cu recunoastere
internationala, acceptata la nivel national si functionala. In cadrul legal
convenit pe plan international, ocupantul militar al unei tari (sau al unei
parti dintr-o tara recunoscuta international ca entitate cu vocatie de
suveranitate) preia autoritatea si isi asuma responsabilitatea pentru populatia
civila din zona ocupata, careia i se cere respectarea regulilor exceptionale de
organizare si functionare a vietii publice impuse de ocupant, organizare
careia, daca nu se doreste a se baza doar pe constrangerea militara – formula
care cere un efort deosebit ocupantului si uz excesiv de forta –, ii sunt
stabilite standarde si limite. In caz contrar, orice oponent civil, potential
sau efectiv agresiv, mai ales daca e inarmat, fata de ordinea propusa si
garantata de ocupant, va fi considerat inamic si tratat radical, fara
beneficiul protectiei Conventiei de la Geneva, insurgentii neavand statut de
militar, dar aflandu-se, totusi, sub protectia conventiilor generale ONU
privitoare la drepturile omului. Fata de momentul in care au fost convenite
aceste principii si reglementari internationale – tinand de razboaiele moderne
clasice, in care populatia civila nu avea rol major in apararea armata si se
cerea respectata in drepturile ei umane, universale – razboaiele asimetrice
induc, prin specificul lor, formule de aparare prin razboi total la
care, de nevoie sau din perspectiva unei anumite doctrine, recurg unele state
nationale in confruntarea militara cu mari puteri sau coalitii de mari puteri.
In unele cazuri, aceasta doctrina este legiferata la nivel national, civilii
fiind obligati, din punct de vedere legal si moral, la comportamente agresive
armate pentru apararea teritoriului national si a suveranitatii statului
propriu, tocmai in zonele ocupate de inamic sau pe tot cuprinsul tarii, daca
aceasta a fost ocupata integral, fara semnarea unui armistitiu sau a unei
capitulari, aflata, deci, inca in stare de beligeranta. Acest comportament al
populatiei civile dureaza pana la victoria deplina a ocupantului, echivalenta
cu nimicirea sau punerea in imposibilitate de lupta a combatantilor civili, sau
pana la un acord de incetare a ostilitatilor stabilit intre ocupant si o
autoritate nationala legitima, recunoscuta national si international. 