Invitatul revistei
„Armata romana a
jucat un rol determinant in evenimentele de la 23 august 1944“
interviu cu prof. univ. dr. Ioan Chiper, seful programului de cercetare privind istoria
secolului al XX-lea la Institutul de Istorie
„Nicolae Iorga"
Ioan Chiper s-a nascut la 17 septembrie 1936, la
Cahul. A absolvit Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti (1960),
devenind doctor in istorie (1980). A ales, la absolvire, ca sef de promotie,
cercetarea, evoluand in cele aproape patru decenii si jumatate de activitate in
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, pana la gradul de cercetator principal
I. A fost secretar stiintific, sef de sector si coordonator de programe.
Profesor asociat la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti (din
1990) si professor titular, sef de catedra la Facultatea de Istorie a
Universitatii „Dimitrie Cantemir“ (din 2000).
A
urmat mai multe stagii de cercetare in Germania, Franta, Marea Britanie, Cehia
si Slovacia, Bulgaria, SUA, Rusia si Belgia. Bursier Humboldt si Fulbright.
Este secretar stiintific al partii romane in Comisia bilaterala a istoricilor
din Romania si Rusia.
A
publicat numeroase lucrari, studii si articole. Printre aparitiile editoriale
recente amintim: „Cazul Stefan Foris“ (coautor, Editura Vremea, 1999); „Romania
si Germania nazista“ (Editura Elion, 2000); „Instaurarea regimului Ceausescu.
Continuitate si ruptura in relatiile romano-sovietice“ (coautor, 2003).
—
Care este, de fapt, domnule profesor, semnificatia actului de la 23 august
1944, confiscat, ulterior, politic si ideologic, de Partidul Comunist Roman?
—
Intrebarea dumneavoastra, aparent succinta, este, in esenta, una complexa si
necesita, de fapt, mai multe raspunsuri. Ceea ce s-a intamplat in Romania, la
23 august 1944, constituie un eveniment major al istoriei nationale in secolul
al XX-lea, dar si al istoriei celui de Al Doilea Razboi Mondial.
23
august 1944 a marcat iesirea Romaniei „din razboiul dus alaturi de puterile
Pactului Tripartit“ si decizia tarii noastre de a considera „de azi inainte
Natiunile Unite ca natiuni prietene“, dupa cum preciza declaratia noului guvern
roman constituit in seara acelei zile.
Iesirea
Romaniei din razboiul contra Natiunilor Unite, asa cum s-a produs ea la 23
august 1944, a fost precedata de arestarea maresalului Ion Antonescu si a
titularilor principalelor departamente ale cabinetului, cu transmiterea clara a
mesajului catre opinia publica a faptului ca nu era vorba de o schimbare de
guvern, ci de regim, in dorinta revenirii la un regim constitutional democrat.
In amintita declaratie a noului guvern roman se preciza inca de la inceput:
„Astazi dictatura a fost inlaturata. Poporul reintra in drepturile lui. Regimul
politic pe care il vom infaptui va fi un regim democratic“. De altfel, dupa cum
este cunoscut, in declaratia de constituire a Blocului National Democratic –
alcatuit din PNT, PNL, PSD si Partidul Comunist din Romania, la 20 iunie 1944 –
se prevazuse inlaturarea „actualului regim de dictatura si inlocuirea lui cu un
regim constitutional democrat (…)“. Prin urmare, putem observa ca evenimentul
la care ne referim a fost, in primul rand, produsul unei decizii romanesti (nu
discutam acum despre calitatea perceptiei de catre organizatorii loviturii de
stat atat a momentului ales si, evident, a tuturor implicatiilor care decurgeau
pentru istoria nationala si regionala), decizie care va stimula, ulterior,
disputa intre diferite personalitati si grupari politice privind revendicarea
sau uzurparea „paternitatii“ evenimentului.
In
acelasi timp, evenimentele de la 23 august din Romania au produs, prin
consecintele lor, un puternic impact asupra desfasurarii celui de al doilea
razboi mondial in ultima sa faza – este vorba de importanta strategica,
militara, economica, umana si psihologica a iesirii Romaniei din razboiul
purtat alaturi de Germania si a alaturarii Romaniei Natiunilor Unite.
De
aceea, decizia de a acorda atentie implinirii a 60 de ani de la momentul
desfasurarii amintitelor evenimente din Romania mi se pare un act de
normalitate, care ar trebui sa ofere ocazia unor reinnoite analize stiintifice,
ca si rememorarea colectiva a unui moment important de istorie nationala.
Marturisesc ca pe masura accesului la surse istorice primare romanesti,
germane, britanice, americane si, in ultimul deceniu, mai ales la acelea de la
Moscova am devenit tot mai critic in privinta celor petrecute in Romania la 23
august 1944.
Avand
in vedere toate aceste precizari, consider, evident, nefireasca confiscarea de
care ati amintit a evenimentelor petrecute la 23 august 1944 de catre regimul
comunist – si voi reveni asupra acestui aspect –, dar nefiresc mi se pare si
faptul ca aproape un deceniu si jumatate s-a uitat de aceste evenimente, dupa
cum este poate mult mai greu de inteles ca diferiti reprezentanti ai unor medii
care se considera sau chiar sunt descendenti sau apropiati ai unor forte
politice si personalitati care au revendicat – justificat – contributia lor la
iesirea Romaniei din razboiul purtat alaturi de Germania, sa pretinda acum,
doar datorita intereselor politice si a coincidentei cu un an electoral, ca 23
august 1944 a fost produsul, cu plusurile si minusurile sale, actiunii
precipitate a unui grup de colaboratori, militari si civili, de la Palatul
Regal, decizia apartinand regelui Mihai I, rolul determinant in executare
revenind armatei romane. In fond, o decizie luata in continuarea unor pregatiri
care au determinat reinstaurarea in Romania, chiar daca temporara, a unui regim
constitutional-democrat si alaturarea tarii noastre – nu fara costuri
semnificative si mari deziluzii – Natiunilor Unite, intre care se aflau si
marile puteri care fusesera aliati si prieteni traditionali.
Intr-un
moment in care, in anul 2004, in Europa, au fost marcate alte evenimente
semnificative petrecute in 1944, in cursul celui de al doilea razboi mondial,
si se pregateste celebrarea, in 2005, a sase decenii de la incheierea ultimei
conflagratii mondiale, consider ca este potrivit sa rememoram, cu luciditate,
cu recunostinta, dar si cu spirit critic, ceea ce s-a intamplat in Romania in
acea perioada. Un prilej care ar trebui ferit de atitudini care nu au nimic cu
realitatea istorica.
In
ceea ce priveste confiscarea evenimentului de la 23 august de catre regimul
comunist, as vrea sa precizez ca acesta devenise, chiar de la prima aniversare,
in 1945, prilej de dispute politice si a ramas la fel, dupa cum se poate
observa, pana astazi. Daca, initial, 23 august marca eliberarea Romaniei de
catre Armata Rosie, la care contribuisera si forte patriotice si democrate in
frunte cu comunistii, treptat, pe masura afirmarii autonomiei politicii PCR in
raport cu Kremlinul si ca expresie a acestei autonomii, apoi a distantarii mai
pronuntate de Moscova in perioada comunismului national sub regimul Ceausescu,
s-a amintit tot mai putin si, de fapt, doar protocolar, de rolul eliberator al
Uniunii Sovietice, punandu-se accent pe un 23 august 1944 ca expresie a vointei
proprii a poporului roman, a capacitatii sale de a-si fauri propria soarta sub
conducerea PCR (recunoasteti aici, desigur, limbajul de lemn al epocii).
Astfel, s-a ajuns, cu timpul, si la caracterizari tot mai sofisticate si
aberante ale evenimentelor de la 23 august 1944, pana la imposibila formulare
„revolutia de eliberare sociala si nationala, antifascista si
antiimperialista“, dar care, repet, nu avea doar un mesaj propagandistic
intern, ci si unul extern. De aici si amploarea demonstratiilor organizate
anual de 23 august – devenita ziua nationala a Romaniei – care trebuiau sa
ilustreze atat atasamentul fata de regimul politic, cat si solidaritatea
nationala, forta economica si militara a Romaniei.
— S-a spus, de nenumarate ori, mai ales dupa 1989, ca actul de la
23 august este mai degraba unul organizat si desfasurat in pripa. Cat de
adevarat este acest lucru?
—
Un raspuns succint este unul paradoxal: si da, si nu! Pentru a se intelege mai
bine este nevoie sa separam aspectul politic de cel militar si ceea ce se
pregatise si se intentiona de ceea ce s-a intamplat in cele din urma,
precipitat in buna masura, la 23 august 1944.
Palatul
Regal si reprezentantii autorizati ai opozitiei democrate – prin care
intelegem, in primul rand, pe liderii PNT si PNL, Iuliu Maniu si C.I.C.
Bratianu – apoi si Ministerul Afacerilor Straine (prin Mihai Antonescu, dar cu
stiinta maresalului Ion Antonescu) au luat in considerare relativ timpuriu si
au inceput sa sondeze, din punct de vedere politic, conditiile si
posibilitatile de iesire a Romaniei din razboiul alaturi de Germania.
Contactele in aceasta privinta s-au inmultit treptat in cursul anului 1943.Este
necesar sa nu uitam ca Romania fusese antrenata in cel de Al Doilea Razboi
Mondial ca urmare a amputarii teritoriului national, asa cum se constituise
prin dreptul la autodeterminare, in anul 1918, si a recunoasterii
internationale, in anii 1919-1920. Aceasta amputare nu ar fi fost posibila fara
un alt 23 august – funest pentru istoria universala – Pactul Ribbentrop–Molotov, din 1939.
Prin
urmare, atat opozitia democrata, cat si cercurile guvernamentale erau
interesate in primul rand de statutul teritorial al Romaniei postbelice.
Totodata, acesti factori manifestau nu doar neincredere, ci si teama fata de
Uniunea Sovietica, nu numai pentru ca aceasta acaparase teritorii romanesti, ci
si pentru regimul politic pe care-l promova si, in consecinta, doreau si isi
faceau iluzii ca pot ajunge, daca nu la o pace separata, cel putin la o
implicare protectoare a marilor democratii occidentale in problemele romanesti,
de natura sa neutralizeze expansiunea sovietica.
Dupa
prima conferinta interaliata la nivel inalt, la Teheran, si intr-o conjunctura
in continua modificare, ca urmare a rezultatelor operatiilor militare,
intentiile marilor aliati fata de Romania s-au precizat si au devenit cunoscute
in cursul negocierilor de la Cairo si de la Stockholm, concretizate in
formularea conditiilor de armistitiu propuse de guvernul sovietic, cu acceptul
guvernelor britanic si american, la 12 aprilie 1944. Atat opozitia democrata,
cat si guvernul roman au avut, evident, rezerve fata de aceste conditii.
Oricum, o tentativa de iesire din razboi a Romaniei, in primavara anului 1944,
ar fi fost, din punct de vedere militar, un act de sinucidere. La sfarsitul
lunii mai 1944, la Stockholm, guvernul roman a obtinut din partea guvernului
sovietic trei clauze suplimentare favorabile fata de conditiile de armistitiu
din 12 aprilie 1944, ceea ce includea posibilitatea – dupa cum se precizeaza
intr-un document din arhivele de la Moscova – ca Romania sa ramana neutra dupa
iesirea din razboiul alaturi de Germania. Acesta este maximum din ce s-a putut
obtine din partea guvernului sovietic, caruia Marea Britanie si SUA ii lasasera
dreptul de a decide in problemele romanesti. Ezitarile romanesti, atat ale
opozitiei, cat si ale guvernului, in acceptarea acestor conditii, dar, mai
ales, implicatiile deschiderii celui de al doilea front in Europa pentru
formularea si promovarea intereselor strategice sovietice si britanice pe
continent au condus la inghetarea celor doua canale de comunicare cu aliatii.
De altfel, la 4 iulie 1944, guvernul sovietic a dat dispozitii speciale
reprezentantilor sai la Cairo si Stockholm sa nu mai dea nici un raspuns
demersurilor romanesti. Astfel, nici comunicarea privind constituirea Blocului
National Democrat si nici numeroasele mesaje transmise ulterior de opozitia
democrata guvernelor aliate, in cursul lunilor iulie si august 1944, nu au mai
primit nici un raspuns.
Prin
urmare, daca pe plan intern actiunea politica si chiar militara a opozitiei a
capatat, in cursul lunii iunie, forme coerente, pe plan extern organizarea
iesirii Romaniei din razboiul alaturi de Germania a fost un act de mare curaj
si, in acelasi timp, o aventura din punct de vedere politic si militar, un salt
in necunoscut cu urmari deosebit de importante, pozitive si negative pentru
situatia imediata si ulterioara a Romaniei si a Europei dunarene si balcanice.
Fie
ca lovitura de stat, organizata de opozitie, se producea la 26 august 1944 –
asa cum se intentiona si cum se comunicase Puterilor Aliate – fie ca ea s-a
produs la 23 august – ceea ce a amplificat considerabil consecintele – nimic nu
permitea autorilor loviturii de stat sa considere ca mai sunt valabile clauzele
armistitiului propus la 12 aprilie 1944. Or, in proclamatia regelui Mihai I,
despre care am mai amintit – si nu vreau sa insist acum cand si de cine a fost
redactata – se preciza ca Romania „a acceptat armistitiul oferit de Uniunea
Sovietica, Marea Britanie si Statele Unite ale Americii. Din acest moment
inceteaza lupta si orice act de ostilitate impotriva armatei sovietice, precum
si starea de razboi cu Marea Britanie si Statele Unite“. Declaratia noului
guvern roman preciza ca, „in domeniul politicii externe, prima masura luata de
guvern a fost acceptarea armistitiului cu Natiunile Unite“. Care armistitiu, de
vreme ce inca din prima parte a lunii iunie nimeni nu confirmase ca se mentin clauzele
acordate la Cairo? Care armistitiu, daca abia prin telegrama nr. 2 din seara
zilei de 23 august – prin telegrama nr. 1 aliatii erau anuntati cu privire la
evenimentele care se produsesera – ministrul roman de Externe, Grigore
Niculescu-Buzesti, informa despre acceptarea conditiilor de armistitiu din 12
aprilie 1944 si solicita sa se acorde noului guvern roman cele trei clauze
suplimentare acordate guvernului Antonescu la Stockholm? Sa fac precizarea ca
mesajele diplomatice romanesti spre aliati necesitau, de regula, 2-3 zile
pentru a parveni destinatarilor.
Fie
ca place sau nu unora sau altora care percep istoria prin stereotipuri, prin
sentimente sau oportunism, guvernul sovietic, pentru a spori prestigiul noului
guvern roman, a fost de acord cu solicitarea cuprinsa in telegrama nr. 2. Dar
modificarea si completarea clauzelor de armistitiu din 12 aprilie a fost
propusa, inca la 24 august, in consecinta evenimentelor de la Bucuresti din
ajun, de guvernul britanic! Acelasi guvern s-a declarat contra celor trei
clauze suplimentare – care, partial, nici nu mai erau de actualitate – si a
refuzat, inca inainte de sosirea delegatiei romane la Moscova pentru negocierea
conventiei de armistitiu, ca problemele in divergenta dintre Moscova si Londra
sa fie discutate in cursul negocierilor cu delegatia romana, solicitand ca ele
sa premearga acestora! Este vorba, asadar, nu de atitudini pro sau
antiromanesti, ci de prima confruntare serioasa sovieto-britanica, prelungita
pana la 12 septembrie 1944, ca urmare a faptului ca neasteptata initiativa
romaneasca din 23 august 1944 a modificat considerabil sansele de promovare a
intereselor strategice ale celor doua mari puteri aliate in intreaga Europa
dunareana si balcanica.
Lipsa
aprecierilor corecte sau suficient de clare asupra situatiei politice externe –
in primul rand in ceea ce priveste armistitiul – a fost insa decisiva si grav
amplificata de neinteleasa neglijare a implicatiilor militare ale modului in
care s-a decis iesirea Romaniei din razboi.
In
conditii de razboi, orice armistitiu politic implica si realizarea unuia
tehnic-militar, prin care beligerantii decid ca de la o anumita data si ora se
opresc operatiile militare, in anumite conditii. Or, asa cum am mai precizat,
proclamatia regala cerea incetarea imediata a luptelor contra trupelor
sovietice, iar Directiva Operativa a Marelui Stat Major, semnata de generalul
Gheorghe Mihail, in aceeasi seara, preciza: „Scopul politic. Armata
romana inceteaza lupta alaturi de trupele germane in scopul de a obtine
pacea de la Natiunile Unite si de a reincepe lupta alaturi de fortele
armate ale acestor puteri pentru eliberarea Ardealului de Nord“. Insa incetarea
imediata a luptei, fara ca inamicul sa stie si mai ales sa primeasca ordine de
la esaloanele sale superioare ca fostul adversar este acum prieten are
consecinte foarte grave. Si a avut!
Ar fi insa simplist sa
ne rezumam doar la aceste consideratii. Din punct de vedere uman, in cursul
razboiului din Est s-au creat simpatii si antipatii personale intre militarii
romani si cei germani sau sentimente specifice colective determinate de
purtarea, impreuna, a unor lupte indelungate si dificile. Era insa evident ca
interesele Germaniei nu erau si nu puteau fi decat partial comune cu acelea ale
Romaniei. Armata romana, ca instrument militar pentru protejarea prin forta a
interesului national fixat de factorii de decizie abilitati, trebuia, ca
oricare organism similar al altei natiuni, sa raspunda comenzii politice.
Interviu
realizat de
capitan
Florin Sperlea
<sus>
Ioan Chiper s-a nascut la 17 septembrie 1936, la
Cahul. A absolvit Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti (1960),
devenind doctor in istorie (1980). A ales, la absolvire, ca sef de promotie,
cercetarea, evoluand in cele aproape patru decenii si jumatate de activitate in
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, pana la gradul de cercetator principal
I. A fost secretar stiintific, sef de sector si coordonator de programe.
Profesor asociat la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti (din
1990) si professor titular, sef de catedra la Facultatea de Istorie a
Universitatii „Dimitrie Cantemir“ (din 2000).