Studii, articole

Tortura, pedepsele, tratamentele inumane si degradarea in mediul militar

Dreptul militarilor de a nu fi supusi torturii si pedepselor sau tratamentelor crude, inumane si degradante

Ca orice om si cetatean, fiecare militar are dreptul de a nu fi expus torturii si pedepselor sau tratamentelor crude, inumane si degradante, deoarece interzicerea acestora este absoluta, dreptul respectiv facand parte din „nucleul dur" al drepturilor omului de la care nu e permisa nici o derogare, indiferent ce motivatie ar putea fi invocata, fie ordinea si disciplina militara sau obligatia executarii fara sovaire a ordinelor, fie apararea securitatii nationale si a ordinii publice sau starea de razboi. Atat legislatia internationala, cat si cea nationala considera ca tortura (care e o forma agravata si deliberata a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane ori degradante) este un ultraj adus demnitatii umane; mutatis mutandis, ea reprezinta un ultraj la adresa onoarei si demnitatii militare si, de aceea, trebuie condamnata ca o renegare a dreptului international al drepturilor omului si ca o violare a libertatilor fundamentale proclamate in constitutiile statale si legile nationale. Chiar daca mediul militar are caracteristici specifice, generate de particularitatile misiunilor incredintate armatei, nici un stat de drept nu poate autoriza sau tolera tortura sau alte pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante aplicate membrilor fortelor armate, nici chiar in cazul in care acestia ar savarsi cele mai grave delicte si crime, punand in pericol apararea armata a tarii.

Afirmatiile de mai sus nu sunt valabile pentru toate epocile istorice. In trecut, practica pedepselor infamante pentru cei care nu-si faceau datoria fata de societate era curenta, decimarea unor unitati invinse in lupta fiind doar un exemplu. Treptat, pe masura „civilizarii" moravurilor comunitatilor umane organizate s-a renuntat la astfel de tratamente, Romania, de pilda, interzicand pedepsele corporale in armata inca din anul 1868. Este edificatoare, in acest sens, epistola domnitorului Carol I adresata ministrului de Razboi si publicata in „Monitorul Oastei", nr. 15 din 14 mai 1868: „Respectul ce am pentru om si iubirea ce port ostasului care are un indoit titlu la a mea afectiune, ca cetatean si ca aparator al patriei, m-au indemnat a desfiinta in armata o pedeapsa care nicidecum nu este de natura a inalta in sufletul soldatului sentimentele de onoare si de morala, pedeapsa la care n-am dat niciodata sanctiunea mea decat cu inima mahnita. Doresc, domnule Ministru, ca la aniversarea suirii mele pe tron, corectiunea corporala, condamnata in mai toate armatele, sa inceteze si la noi si ca ea sa fie inlocuita prin altele, mai in raport cu principiile de umanitate". (Pentru a respecta adevarul istoric, sa notam ca pedeapsa corporala a fost reintrodusa in armata in timpul dictaturii militare antonesciene si eliminata dupa 23 august 1944).

Este evident ca, daca la jumatatea secolului al XIX-lea se faceau astfel de aprecieri, cu atat mai putin astazi ar putea fi tolerata tortura in armata impotriva militarilor, in conditiile in care ea a fost repudiata dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial ca fiind una din cele mai grave infractiuni, in totala contradictie cu recunoasterea unor drepturi egale si  inalienabile pentru toti membrii familiei umane, acestea din urma constituind fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume. Subiectul activ al acestei infractiuni este un agent al autoritatii publice sau orice alta persoana care actioneaza cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimtamantul expres sau tacit al unei asemenea persoane, in timp ce subiectul pasiv este, in cazul nostru, un membru al fortelor armate; faptul ca actul respectiv este comis cu intentie, reprezinta elementul psihologic al infractiunii, iar latura sa obiectiva consta in provocarea unei dureri sau a unei suferinte puternice, de natura fizica sau psihica, in special cu scopul de a obtine informatii sau marturisiri, de a pedepsi persoana respectiva pentru un act pe care l-a comis ori de a o intimida. Aceasta definire a torturii ne ajuta sa intelegem ca sanctiunile disciplinare legale nu pot fi considerate nicidecum pedepse inumane, crude sau degradante, chiar si formele mai grave in care s-ar prezenta (spre exemplu, arestul si consemnarea). De asemenea, nu pot fi considerate tratamente inumane, crude si degradante nici privatiunile specifice vietii  militare, cum ar fi, de pilda, exercitiile si antrenamentele istovitoare pe timp indelungat si in conditii grele, expunerea la riscurile specifice profesiei militare sau obligatia insusirii tehnicilor de supravietuire.

Pe de alta parte, mai toate armatele se confrunta cu ceea ce eufemistic s-a definit a fi „practici neregulamentare" sau „ritualuri de initiere" a recrutilor in „tainele" vietii de militar de catre „veterani"; acestia din urma sunt, de fapt, mici comandanti de subunitati sau chiar egali in grad cu victimele lor si, adesea, practicile lor neregulamentare sau de initiere sunt incurajate sau macar tolerate de catre ofiteri si subofiteri in ideea instituirii climatului de ordine si disciplina necesar ascultarii orbeste a ordinelor si indeplinirii misiunilor intocmai si la timp, fara discutie si obiectii. Daca toata lumea e de acord ca armata trebuie sa se caracterizeze prin indeplinirea misiunilor si supunerea fata de ordinele ierarhice, tot atat de adevarat este ca, in realitate, practicile neregulamentare si „ritualurile de initiere" reprezinta acte mascate de tortura si de  tratamente inumane, crude si degradante. Acesta este motivul pentru care, pana la urma, ele nu fac decat sa degradeze mediul militar, ordinea si disciplina adevarata, periclitand eficacitatea indeplinirii misiunilor. In aceste conditii, autoritatile publice civile cu responsabilitati in conducerea si controlul fortelor armate, ca si comandantii militari de pe toate treptele ierarhiei, au obligatia de a concepe modalitati de aparare a dreptului militarilor de a nu fi torturati sau expusi pedepselor si tratamentelor crude, inumane si degradante.

Intelegerea complexitatii interzicerii torturii in mediul militar e relevata de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. In lipsa unor spete referitoare la militari, vom face apel la cazul Tyrer contra Regatului Unit (pedepse corporale) si la cazul Irlanda contra Regatului Unit (tortura). Astfel, in primul caz, pedeapsa cu trei lovituri de vergea, aplicata unui tanar de 15 ani, constituia o pedeapsa degradanta (fara a fi o tortura ori o pedeapsa inumana, in sensul ca suferinta pe care a provocat-o nu a atins nivelul implicat de aceste notiuni) prevazuta de art. 3 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece umilirea si dispretuirea provocate trebuie sa atinga un nivel deosebit si sa difere de elementul obisnuit de umilire pe care-l comporta in mod normal si aproape inevitabil pedepsele judiciare institutionalizate; desi victima nu a suferit leziuni fizice grave sau durabile, pedeapsa sa – constand in a-l trata ca pe un obiect in mainile puterii politice – a adus atingere demnitatii si integritatii fizice a acestuia, ea incercand angoasa de a astepta violentele care i-au fost aplicate, iar rusinea de a se vedea administrandu-i-se bataia la fundul gol a agravat, intr-o oarecare masura, caracterul degradant al pedepsei.

In cel de-al doilea caz, s-a stabilit ca tratamentul constand in indeplinirea fortata de exercitii dificil de suportat n-a incalcat in nici un fel art. 3  care interzice tortura si tratamentele inumane sau degradante, dar ca loviturile de pumni si de picioare, ca si unele tehnici de interogatoriu „sub presiune" ori „de privare senzoriala", se constituie in practici de tratamente inumane si degradante, fara a fi totusi tortura, deoarece tehnicile respective nu au cauzat suferinte de intensitatea si cruzimea deosebita pe care le implica notiunea de tortura.

Militarii nu pot tortura sau aplica pedepse sau tratamente inumane sau degradante persoanelor aflate sub autoritatea lor sau in zona de responsabilitate.

Aceasta interdictie reprezinta cealalta fateta a dreptului fiintelor umane de a nu fi supuse unor tratamente crude ori degradante si se aplica atat in situatia cand in timp de pace anumite persoane, civile sau militare, s-ar putea afla sub autoritatea militara cat si, mai ales, in timpul starilor exceptionale (urgenta si asediu) sau in caz de razboi cand atributiile autoritatilor militare pot fi extinse in zona lor de responsabilitate. Pentru acest motiv, conventiile de drept international umanitar au prevederi exprese la adresa militarilor privind interzicerea, atat in conflictele armate internationale, cat si in cele fara caracter international, a atingerilor aduse vietii, sanatatii si integritatii fizice si morale a persoanelor, in special a omorului, a torturii sub toate formele sale (fie fizice, fie mentale), a pedepselor corporale, a mutilarilor, a atingerilor impotriva demnitatii persoanelor, mai ales a tratamentelor umilitoare si degradante, ca si a amenintarii de a comite oricare din actele citate mai sus; dispozitii speciale exista mai ales pentru internatii civili, persoanele detinute de autoritatile militare si prizonierii de razboi, in sensul ca acestea trebuie protejate tot timpul contra oricarui act de violenta sau de intimidare, impotriva lor neputandu-se exercita nici o tortura fizica sau morala si nici o constrangere spre a se obtine informatii de orice fel, cei care refuza sa raspunda neputand fi nici amenintati, nici insultati si nici expusi la neplaceri sau dezavantaje de orice natura ar fi ele. Dispozitiile speciale de interzicere a torturarii persoanelor detinute de autoritatile militare in timp de razboi au fost generate de faptul ca obtinerea de informatii necesare pentru desfasurarea eficace a operatiunilor include, ca surse, si prizonieri, refugiati, dezertori, civili etc., astfel incat regulamentele militare nationale fac precizari pentru astfel de situatii, torturarea fizica si mentala, orice alta forma de coercitie fiind prohibite expres. Spre exemplu, articolul 93 al Regulamentului american al  dreptului razboiului terestru FM 27-10, din 1956, si articolul 625 al Regulamentului britanic, din 1958, se refera chiar la interogarea prizonierilor si a altor persoane protejate. De altfel, sistematizand dispozitiile conventiilor de la Geneva, Statutul Curtii Penale Internationale cu caracter permanent, din 1998, defineste drept crime impotriva umanitatii si crime de razboi atat tortura, cat si tratamentele inumane, inclusiv fapta de a cauza cu intentie suferinte mari sau de a vatama grav integritatea fizica sau sanatatea ori atingerile aduse demnitatii persoanei, indeosebi tratamentele umilitoare si degradante. Reamintim, in acest context, ca, potrivit Statutului Curtii, sefii militari si alti superiori ierarhici raspund pentru crimele respective comise de subordonatii lor, daca stiau sau ar fi trebuit sa stie ca s-au comis aceste infractiuni si n-au luat masurile necesare si rezonabile pentru a le stopa ori reprima, iar subordonatii nu sunt exonerati de raspunderea lor penala prin faptul ca au comis infractiunile la ordinul unui guvern, al unui superior, militar sau civil (vezi, pentru detalii, revista „Spirit militar modern", nr. 1/2002).

Adevarul este insa ca atat operatiile de razboi, cat si operatiile altele decat razboiul constituie un mediu care, prin natura sa, e permisiv la incalcarea interdictiei de a tortura si aplica tratamente crude, inumane si degradante, atat din cauza unor scuze ideologice (apararea patriei, a ordinii, a religiei, a doctrinei politice, a rasei), cat si a unor alibiuri strategice (infrangerea adversarului cu crutarea propriilor forte, prevenirea si contracararea intentiilor inamicului, descurajarea adversarului de a comite anumite acte). Asa se face ca acest drept al oricarei fiinte umane este adesea incalcat, daca avem in vedere numai consecintele razboiului din Moldova, rapoartele organizatiei Amnesty International dezvaluind ca in autoproclamata republica transnistreana cel putin trei prizonieri politici (Andrei Ivantoc, Tudor Petrov-Popa si Alexandru Lesco, ultimul eliberat intre timp) sunt detinuti in conditii inumane si degradante; de altfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat, la 7 mai 2004, dupa patru ani de la sesizare, asupra dosarului Ilascu (care ii includea si pe ceilalti trei) contra Federatiei Ruse si Republicii Moldova. Si Tribunalul Penal International pentru fosta Iugoslavie a pronuntat sentinte in care a calificat tortura drept crima de razboi, asa cum o demonstreaza cazurile Celebici si Furundzija, din 1998, si Foca, din 2001. Trebuie spus ca nu numai militarii apartinand fortelor armate ale unor state cu regim agresiv sau dictatorial savarsesc aceasta violare a dreptului international umanitar, ci chiar si cei apartinand unor state democratice, considerate civilizate, state de drept, in care drepturile omului reprezinta cu adevarat o valoare ce  este pretuita si aparata; asa este, de pilda, cazul unor militari canadieni apartinand unui grup de lupta dintr-un regiment de aviatie aflat in Somalia, in misiunea UNOSOM II, care au omorat in bataie, in 1993, un somalez care incercase sa fure din tabara canadiana. Dupa procese care, in urma recursurilor, au durat trei ani, implicand noua militari (nu numai autori directi, soldati si gradati, ci si comandantii lor, un maior, doi capitani si un locotenent-colonel), autorii directi ai torturii si omorului au fost gasiti vinovati (unul a incercat sa se sinucida si e internat in spital si altul a fost condamnat la cinci ani inchisoare si indepartat din armata), iar unii dintre superiorii lor au primit sanctiuni de retrogradare, mustrare,  mustrare severa, indepartare din armata si inchisoare intre trei luni si un an pentru neglijenta in serviciu, incalcarea regulilor de angajare (RDE), vatamari corporale si prejudicierea bunei ordini si disciplinei. Pentru analizarea cauzelor acestui eveniment, Ministrul canadian al Apararii a constituit un Grup de Lucru pentru Somalia si o Comisie de Ancheta care, dupa patru ani de dezbateri publice, au reusit sa-si prezinte concluziile, propunand si masurile adecvate pentru ca astfel de fapte sa nu se mai intample, printre masuri fiind si aceea de a revitaliza invatarea aplicarii dreptului international umanitar pentru toate categoriile de militari din fortele armate canadiene.

Aplicarea dreptului fundamental al omului de a nu fi expus torturii, tratamentelor si pedepselor crude, inumane si degradante ramane la fel de precara si la inceputul mileniului al treilea, cand, in conditiile razboiului global impotriva terorismului international, au fost reinviate de militari indisciplinati si abrutizati practici naziste si dictatoriale pe care lumea civilizata le credea de neimaginat sa se intample, intr-un mod atat de amplu si de sistematic, daca nu ar fi existat tolerarea, incurajarea si chiar concursul unor autoritati publice civile si militare. La sfarsitul lunii aprilie 2004, lumea a fost oripilata la dezvaluirea „metodelor de interogare" aplicate de militari americani si britanici in centre de detentie din Irak si Afghanistan. Avandu-si, se pare, originea in tehnicile experimentate in lagarul pentru teroristi de la Guantanamo Bay, torturile de o incredibila cruzime din inchisoarea Abu Ghraib din Bagdad, aplicate uneori unor suspecti care nici macar nu erau pusi sub acuzare pentru vreo crima anume, au devenit adevarate acte de sadism si s-au constituit nu numai in tratamente ilegale sistematizate si pe scara larga, ci si in abuzuri flagrante, criminale si nejustificate, preluate parca din arsenalul metodelor lui Saddam Hussein, care macar pentru acestea si tot ar fi trebuit inlaturat de la putere, judecat si condamnat.

Dupa ce initial autoritatile au incercat sa ascunda opiniei publice aceste fapte abominabile, „pentru a nu periclita soarta razboiului contra terorismului", s-a sfarsit prin a se pune la dispozitia presei informatiile adunate deja din anchetele desfasurate de armata cu luni inainte si adevarul a iesit la iveala demonstrand ca raul fusese facut si ca e aproape imposibil de reparat. Autorii directi ai crimelor respective au invocat ordinele superiorilor, dar rapoartele de ancheta arata ca, inainte de a pleca pe front, unii erau disperati sa omoare niste arabi pentru a se razbuna pentru atacurile din 11 septembrie 2001, iar politistii militari in cauza nici macar nu fusesera instruiti pentru a cunoaste prevederile Conventiei de la Geneva privind tratamentul  prizonierilor. Comandantii militari au avut puterea sa recunoasca, dupa dezvaluirea faptelor, ca tortionarii erau oamenii cu care lucrau si care-i reprezentau, purtand aceeasi uniforma pe care insa au murdarit-o, ca nu pot cere altor natiuni sa aplice tratamente umane legale soldatilor cazuti in mainile inamicului daca ei insisi n-au fost un exemplu in acest sens. Autoritatile politice au incercat sa minimalizeze amploarea fenomenului invocand faptul ca n-au avut informatii in acest sens; s-au dat insa imediat publicitatii rapoarte detaliate aduse la cunostinta lor de organizatii de supraveghere a respectarii drepturilor omului, precum Comitetul International al Crucii Rosii, Amnesty International si Human Rights Watch care acuza ca SUA si Marea Britanie au sacrificat drepturile omului in lupta antiterorista.

Presa a publicat un document secret, din aprilie 2003, prin care Departamentul Apararii aproba reguli de angajare mai dure in interogarea  prizonierilor despre care se credea ca detin informatii importante pentru lupta impotriva terorismului: gandite initial pentru Guantanamo Bay si extinse apoi la inchisorile din Irak, aceste reguli contineau si unele tehnici de interogare controversate in ceea ce priveste tratamentele inumane si degradante, ca privarea de somn, expunerea la frig, caldura, lumina si muzica puternica sau tehnici „psihologice", precum dezbracarea de haine a detinutilor si anchetarea lor in pielea goala. S-a afirmat ca regulile de angajare respective au fost aprobate dupa luni intregi de consultari cu psihologi, medici si specialisti in drept militar; se pare, insa, ca tehnicile au fost „perfectionate" in Irak de ofiterii serviciilor de informatii militare care le-au ordonat gardienilor sa-i „pregateasca" pe detinuti pentru interogatorii, torturile fiind filmate si fotografiate pentru a-i descuraja pe altii sa reziste anchetelor. Pana la urma, autoritatile superioare americane si britanice si-au asumat intreaga responsabilitate pentru abuzurile comise, care au fost posibile din cauza conducerii si a organizarii defectuoase, precum si a lipsei de supraveghere a militarilor. Chiar daca, dupa parerea unora, nu s-au recunoscut problemele de fond si nu se incearca rezolvarea lor, guvernul britanic a condamnat categoric torturarea detinutilor, declarand ca se asteapta din partea trupelor la un comportament conform celor mai inalte standarde, chiar si in conditiile de maxima dificultate cu care se confrunta in Irak, iar guvernul american si-a cerut scuze, in mod public, pentru cei care au comis actele respective si a promis ca se vor aplica sanctiuni drastice autorilor si se vor lua masuri compensatorii pentru victime, garantandu-se ca asemenea acte nu se vor repeta, deoarece sunt inacceptabile, nu reprezinta valorile americane si nici standardele inalte de conduita pe care le promoveaza armata.

Ca ceea ce s-a intamplat a fost oribil si nu va mai fi tolerat de SUA si de Marea Britanie a inceput sa se demonstreze spre sfarsitul lunii mai cand atat in armata americana, cat si in cea britanica s-au dat primele sentinte de condamnare in procese care incepusera inca in luna martie, concomitent cu aplicarea unor sanctiuni disciplinare si administrative pentru punerea in pericol a bunei ordini si disciplinei militare. Am mentionat acest ultim aspect pentru a sublinia ca ordinea si disciplina militara nu se impun prin incalcarea drepturilor omului, ci, dimpotriva, prin asigurarea cunoasterii, respectarii si aplicarii dreptului international al conflictelor armate. Daca unele masuri luate, precum interzicerea aparatelor de fotografiat si filmat sau demolarea inchisorii Abu Ghraib, indica inca o oarecare deruta a autoritatilor, altele sunt justificate, asa cum e cazul pedepsirii exemplare a tortionarilor sau inlocuirea comandantilor care au aprobat tehnicile de interogare a detinutilor din Irak si Afghanistan. Toate acestea arata ca obtinerea de informatii vitale pentru protejarea cetatenilor unor sate nu este cu nimic mai importanta decat respectarea drepturilor omului din alte state, iar tortura si tratamentele ori pedepsele inumane, crude si degradante nu pot fi autorizate de nimeni pentru a intra in practica operatiilor militare, nici pentru a obtine in mod sistematic marturisiri si nici pentru a obtine informatii si alte forme de cooperare din partea unor persoane detinute pe motive de securitate si aparare nationala. Lectiile invatate din aceste evenimente constau in faptul ca militarii n-au voie sa tortureze si, la randul lor, nu pot fi torturati atunci cand se afla in puterea adversarului. Ca gestionari ai mijloacelor violentei armate, ei reprezinta o parte a autoritatii publice statale pe care trebuie s-o exercite cu profesionalism, demnitate si onoare, aplicand legile si obiceiurile razboiului recunoscute de lumea civilizata.

I. Instrumente juridice internationale care interzic tortura si pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante

1. Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948

„Art. 5. Nimeni nu va fi supus la tortura, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante".

2. Pactul International cu privire la drepturile civile si politice din 1966

„Art. 7. Nimeni nu va fi supus torturii si nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. In special, este interzis ca o persoana sa fie supusa, fara consimtamantul sau, unei experiente medicale sau stiintifice".

3. Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale din 1950

„Art. 3. Nimeni nu poate fi supus torturii si nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante".

4. Reguli minime pentru tratamentul detinutilor adoptate de ECOSOC  in 1977

„31. Pedepsele corporale, izolarea in carcere lipsite de lumina, precum si orice sanctiune cruda, inumana sau degradanta trebuie sa fie completamente interzise ca sanctiuni disciplinare.

32.1 Pedepsele cu izolarea sau cu reducerea hranei nu pot fi niciodata aplicate inainte ca medicul sa fi examinat detinutul si sa fi certificat in scris ca acesta este capabil sa le suporte.

2. La fel se va proceda pentru toate celelalte pedepse care ar risca sa altereze sanatatea fizica sau mentala  a detinutilor. In orice caz, astfel de masuri nu vor trebui sa fie niciodata contrare principiilor enuntate in regula 31 si nici sa se indeparteze de ele.

3. Medicul va trebui sa viziteze in fiecare zi detinutii supusi la astfel de sanctiuni disciplinare si trebuie sa raporteze directorului daca apreciaza ca trebuie sa se termine sau sa se modifice sanctiunea pentru motive de sanatate fizica sau mentala.

33. Instrumentele de constrangere, cum sunt catusele, lanturile, ferecarea, camasile de forta nu trebuie sa fie niciodata aplicate ca sanctiuni. Lanturile si ferecarea nu mai trebuie sa fie  utilizate deloc ca mijloace de constrangere. Celelalte instrumente de constrangere nu pot fi folosite decat in cazurile urmatoare:

a) ca masura de precautie impotriva unei evadari in timpul unei transferari, cu conditia de a fi scoase cand detinutul compare in fata unei autoritati judiciare sau administrative;

b) pentru motive medicale, la indicatia medicului;

c) la ordinul directorului, daca celelalte mijloace de a stapani un detinut au esuat, pentru a-l impiedica sa-si aduca sie insusi sau altuia prejudicii ori sa cauzeze stricaciuni; in acest caz, directorul trebuie sa consulte de urgenta medicul si sa raporteze esalonului ierarhic superior.

34. Modelul si modul de folosire a instrumentelor de constrangere trebuie sa fie determinate de administratia  penitenciara centrala. Aplicarea lor nu trebuie sa fie prelungita peste timpul strict necesar".

5. Declaratia ONU din 1975 asupra protectiei tuturor persoanelor impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

„Art. 1.1. In intelesul prezentei Declaratii, termenul «tortura» corespunde oricarui act prin care o durere sau suferinta acute, fizice sau mentale, sunt aplicate in mod deliberat unei persoane prin agenti ai autoritatii publice sau la instigarea lor, mai ales cu scopul de a obtine de la ea sau de la un tert, informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care l-a comis sau de care este banuita ca l-ar fi comis, sau de a o intimida ori de a intimida alte persoane. Acest termen nu se extinde la durerea sau la alte suferinte care rezulta exclusiv din sanctiuni legitime, inerente acestor sanctiuni sau  ocazionate de ele, intr-o masura compatibila cu ansamblul regulilor minime pentru tratamentul detinutilor.

2. Tortura constituie o forma agravata si deliberata a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante.

Art. 2. Orice act de tortura sau orice alta pedepsa ori tratament crud, inuman si degradant este un ultraj adus demnitatii umane si trebuie sa fie condamnat ca o renegare a Cartei Natiunilor Unite si ca o violare a drepturilor omului si libertatilor fundamentale proclamate in Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

Art. 3. Nici un stat nu poate autoriza sau tolera tortura sau alte pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante.

(…)

Art. 11. Daca se stabileste ca un act de tortura sau alte pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante au fost comise de un agent al autoritatii publice sau la instigarea sa, victima are dreptul la reparare si indemnizatie, conform legislatiei nationale.

Art. 12. Daca s-a stabilit ca o declaratie a fost facuta ca urmare a torturilor sau altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, aceasta declaratie nu poate fi invocata ca proba in cursul urmaririi judiciare, oricare ar fi aceasta, nici impotriva unei alte persoane".

6) Conventia ONU din 1984 impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

„Art. 1.1. In scopul prezentei Conventii, termenul «tortura» desemneaza orice act prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, de natura fizica sau psihica, in special cu scopul de a obtine, de la aceasta persoana sau de la o persoana terta, informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta persoana l-a comis sau este banuita ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra unei terte persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o forma de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cand o asemenea durere sau suferinta sunt provocate de cate un agent al autoritatii publice sau oricare alta persoana care actioneaza cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimtamantul expres sau tacit al unor asemenea persoane.

2. Acest articol nu afecteaza instrumentele internationale sau legile nationale care contin sau ar putea contine prevederi cu caracter mai larg.

Art. 2.1. Fiecare stat va lua masuri legislative, administrative, judiciare si alte masuri eficiente pentru a impiedica comiterea unor acte de tortura pe teritoriul de sub jurisdictia sa.

2. Nici o imprejurare exceptionala, oricare ar fi ea, fie ca e vorba de starea de razboi sau amenintarea cu razboiul, de instabilitate politica interna sau de orice alta stare de exceptie, nu poate fi invocata pentru a justifica tortura...

Art. 4.1. Fiecare stat-parte va veghea ca toate actele de tortura sa constituie infractiuni din punctul de vedere al dreptului penal. Se va proceda la fel in privinta tentatiei de a practica tortura sau orice act savarsit de oricare persoana si care ar constitui complicitatea sau participarea la tortura.

2. Fiecare stat va sanctiona aceste infractiuni cu pedepse corespunzatoare, tinand seama de  gravitatea lor...

Art. 10.1. Fiecare stat va lua masuri pentru a introduce cunostinte si informatii despre interdictia torturii in programele de formare a personalului civil sau militar insarcinat cu aplicarea legilor, a personalului medical, a agentilor autoritatii publice si a altor persoane care pot fi implicate in paza, interogarea sau tratamentul oricarui individ supus oricarei forme de arest, detinere sau inchisoare.

2. Fiecare stat-parte va include aceasta interdictie pentru regulile emise in ceea ce priveste obligatiile si atributiile acestor persoane.

Art. 11. Fiecare stat-parte va exercita o supraveghere sistematica asupra regulilor, instructiunilor, metodelor si practicilor privind interogatoriul si asupra prevederilor privind paza si tratamentul persoanelor supuse oricarei forme de arest, detinere sau inschisoare pe teritoriul aflat sub jurisdictia sa, in vederea prevenirii oricarui caz de tortura.

Art. 12. Fiecare stat-parte va lua masuri pentru ca autoritatile sale competente sa procedeze imediat la o ancheta impartiala, ori de cate ori exista motive temeinice de a crede ca pe teritoriul aflat sub juristictia sa a fost comis un act de tortura.

Art. 13. Fiecare stat-parte va lua masuri pentru ca orice persoana care pretinde ca a fost supusa  torturii pe teritoriul aflat sub jurisdictia sa sa aiba dreptul de a prezenta o plangere in fata autoritatilor competente ale statului respectiv, care vor proceda imediat, in mod impartial, la examinarea cazului. Se vor lua masuri pentru a se asigura protectia reclamantului si a martorilor impotriva oricarei maltratari sau intimidari, datorita plangerii depuse sau dovezii furnizate".

7. Codul de conduita adoptat de ONU in 1979 pentru responsabilii cu aplicarea legilor.

„Art. 5. Nici un responsabil cu aplicarea legilor nu poate aplica, incita sau tolera un act de tortura sau orice alta pedeapsa ori tratament crud, inuman sau degradant si nici nu poate invoca ordinul superiorilor sau existenta unor imprejurari exceptionale cum sunt starea de razboi sau amenintarea unui razboi, amenintarea contra securitatii nationale, instabilitatea politica interna sau  orice alta stare exceptionala pentru a justifica tortura sau alte pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante“.

8. Principii de etica medicala adoptate de ONU in 1982 referitoare la rolul personalului sanitar, indeosebi medici, in protectia arestatilor si a detinutilor impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

„2. Constituie o violare flagranta a eticii medicale si un delict in baza instrumentelor internationale in vigoare faptul prin care membrii personalului de ingrijire medicala, indeosebi medicii, se dedau activ sau pasiv la acte prin care se fac coautori, complici sau instigatori la tortura sau alte tratamente crude, inumane sau degradante sau care constituie o tentativa de a le savarsi“.

II. Instrumente juridice nationale referitoare la interzicerea torturilor si pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante

1. Constitutia Romaniei din 1991.

„Art. 22.2. Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedepse sau de tratament inuman ori degradant..."

2. Codul Penal din 1968

„Art. 267. Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate in stare de retinere, detinere ori in executarea unei masuri de siguranta sau educative se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani.

Art. 2671. Tortura. Fapta prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, fizice ori psihice, indeosebi cu scopul de a obtine de la aceasta persoana sau de la o persoana terta informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta persoana l-a comis ori este banuita ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau de a face presiuni asupra unei terte persoane, sau pentru oricare alt motiv  bazat pe o forma de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cand o asemenea durere sau astfel de suferinte sunt aplicate de catre un agent al autoritatii publice sau de orice alta persoana care actioneaza cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimtamantul expres sau tacit al unor asemenea persoane se pedepseste cu inchisoare de la doi la sapte ani.

Daca tortura a avut ca urmare vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii, pedeapsa e inchisoare de la 3 la 10 ani.

Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseste cu detentiune pe viata sau cu inchisoare de la 15 la 25 ani.

Nici o imprejurare exceptionala, oricare ar fi ea, fie ca e vorba de stare de razboi sau de amenintare cu razboi, de instabilitate politica interna sau de orice alta stare de exceptie, nu poate fi invocata pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autoritati publice.

Faptele prevazute in alineatul 1 nu constituie infractiunea de tortura daca durerea sau suferintele rezulta exclusiv din sanctiuni legale si sunt inerente acestor sanctiuni ori ocazionate de ele.

Art. 358. Tratamente neomenoase. Supunerea la tratamente neomenoase a ranitilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Rosii ori al organizatiilor asimilate acesteia, a naufragiatilor, a prizonierilor de razboi si, in general, a oricarei alte persoane cazute sub puterea adversarului ori supunerea acestora la experiemente medicale sau stiintifice care nu sunt justificate de un tratament medical in interesul lor, se  pedepseste cu inchisoare de la 5 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.

Torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevazuti la alineatul 1 se pedepseste cu detentiunea pe viata sau cu inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.

Daca faptele sunt savarsite in timp de razboi, pedeapsa este detentiunea pe viata.

3. Legea de organizare si functionare a Jandarmeriei Romane din 1998.

„Art. 3. Militarii Jandarmeriei Romane, in indeplinirea atributiilor ce le revin, au obligatia sa respecte drepturile si libertatile fundamentale ale omului, sa asigure ingrijire medicala persoanelor care au nevoie de aceasta, ca urmare a inteventiei in forta. Militarilor Jandarmeriei Romane le sunt interzise comiterea actelor de tortura, aplicarea unor masuri degradante sau inumane, precum si executarea ordinelor vadit ilegale".

4. Regulamentul de ordine interioara in unitate R.G.1 din 2000.

„Art. 6. Militarul are urmatoarele indatoriri generale: sa respecte prevederile conventiilor internationale la care a aderat tara noastra, privind dreptul umanitar si interdictia tratamentului inuman sau a torturii".

5. Regulamentul disciplinei militare R.G.-3 din 2000.

„Art. 60. Se interzice aplicarea altor sanctiuni disciplinare decat cele definite in prezentul regulament, supunerea  militarilor la tratamente inumane si practici neregulamentare, precum si aplicarea altor sanctiuni colective.

Din glosar: Pedeapsa corporala: Masura de represiune care consta in lovituri sau torturi care aduc suferinta fizica sau psihica".

6. Regulamentul Politiei Militare P.M. – 1 din 2003.

„66. Pe timpul misiunilor de paza si escortare a prizonierilor de razboi, Politia Militara trebuie sa-i trateze conform conventiilor privind dreptul international umanitar. (...) Sunt interzise sanctiunile colective pentru acte individuale, sanctiunile corporale si tortura..."

Colonel dr. ION DRAGOMAN

Universitatea Nationala de Aparare

<sus>