Spiritul de corp
In zorii
aparitiei armatelor moderne, uniforma si insemnele monarhului sau potentatului
feudal – care incepe sa fie tot mai mult identificat cu statul pe care il
conduce si tot mai putin cu familia princiara sau regala din care provine – au
reprezentat elementele esentiale ale unei „constructii“ care va constitui baza
armatelor nationale, asa cum le stim mai ales in razboaiele epocii industriale.
Soldatii nu mai sunt doar niste mercenari tocmiti pentru un conflict oarecare
iscat din orgoliile marunte ale vreunui feudal local dornic sa-si mai „umple“
blazonul cu un simbol mai acatarii ori sa puna mana pe vreun teritoriu numai
bun de jumulit, ci devin ostasi permanenti, profesionisti stipendiati regulat
de statul ale carui interese inteleg sa le apere cu arma in mana, atunci cand
li se cere.
Armatele
profesioniste ale epocii industriale au devenit, pe masura perfectionarii
armelor utilizate in timpul confruntarilor, tot mai complexe, iar militarii tot
mai specializati. Armatele viitorului vor fi beneficiarele accelerarii acestui
proces. Cooperarea diferitelor arme si categorii de forte, dar si implicarea
exemplara a personalului auxiliar sunt, astazi, absolut necesare pentru
indeplinirea scopurilor propuse, toate acestea fiind realizabile gratie
identificarii cu obiectivele stabilite si a respectului reciproc. Fara a fi,
cum s-ar putea crede, la o privire superficiala, vreun polemolog inversunat si
nici vreun admirator neconditionat al razboiului cu orice pret, consider ca
pacea perpetua si antrenarea „la rece“ nu prea reusesc sa testeze si sa
demonstreze, eficient, cat si cum se infaptuieste aceasta cooperare.
Spiritul de corp este una dintre trasaturile
fundamentale ale coeziunii unei armate. Cum se obtine el? In primul rand prin
constiinta apartenentei la aceeasi structura – in cazul nostru institutia
militara – pe care toti cei ce o compun o slujesc cu devotament, crezand
intr-un scop comun: apararea tarii, atunci cand li se va cere, sau indeplinirea
misiunilor incredintate, pregatindu-se zilnic, in domeniul sau specialitatea
alese, dupa puterile si capacitatile fiecaruia.
Nimic nu
este insa mai trist, intr-o armata pe picior de pace, decat orgoliul stupid si
prost inteles… „de arma“! Infanteristului i se pare ca intregul efort militar
se intemeiaza pe picioarele lui si pe capacitatea de a ochi rapid orice tinta
pe care trebuie sa o doboare in timpul cel mai scurt. Tanchistul crede ca, fara
masinaria lui minunata, infanteristul ar fi doar un cadavru inainte sa apuce sa
traga macar un glont. Pilotul, adesea mult mai aproape de nori decat am putea
noi visa vreodata, un Icar mai fericit inchis intr-o carlinga metalica, isi
inchipuie ca, daca n-ar fi el, inamicul ar iesi, fara drept de apel, castigator.
Transmisionistul se crede timpanul fiecaruia dintre noi. Artileristul, terestru
sau antiaerian, nici nu-si imagineaza ca „tevile“ lui nu sunt cu adevarat
singurele in masura sa decida soarta conflictului. Medicul, la randul lui, un
mic Dumnezeu in halat alb, considera ca daca tabloul final al victimelor este
mai „subtire“, aceasta se datoreaza, evident, numai lui. Ofiterul cu logistica,
cel care trebuie sa asigure echipamentul, materialele si hrana de zi cu zi,
priveste superior, pe deasupra tuturor, socotind ca, fara el, inamicul n-ar
avea decat imaginea unor nuduri in miscare regulata, iar matele le-ar ghiortai
militarilor a pustiu de s-ar auzi cale de cateva poste, eliminand orice efect
scontat al vreunei actiuni prin surprindere. In egala masura, secretara se
crede totuna cu seful, soferul cel putin egalul comandantului pe care il
transporta, printr-un hazard al repartizarii vehiculelor, dactilografa crede ca
a bate la masina un text scris de altii echivaleaza cu a-l scrie ea insasi, iar
frizerul, ei bine, frizerul, n-o sa va vina sa credeti, este convins ca, fara
el, pletele militarilor ar da nastere la accidente oculare si ar periclita
orice sansa de reusita a vreunei operatii militare!
Respectul fata de celalalt si fata de prestatia sa profesionala – poate minora, dar importanta pentru reusita finala – reprezinta una dintre regulile elementare ale bunei-cuviinte, dar si fundamentul coeziunii unei organizatii care se doreste a fi functionala. Dupa cum imaginea corecta, realista, a propriei contributii la efortul general, ne poate feri de ridicol. De cata buna-cuviinta, educatie elementara si evitare a caderii in ridicol dam dovada in fiecare zi in care suntem nevoiti sa interactionam unii cu ceilalti, va las pe dumneavoastra sa judecati, analizandu-va comportamentul intr-o zi in care chiar aveti ragaz pentru introspectii si analize psihologice complexe.
Numai ca de la „spiritul de arma“
la „spiritul de corp“ este o distanta destul de mare, care – nu va descurajati!
– ar putea fi parcursa, parafrazandu-l pe Neil Armstrong, prin pasi mici de
reprezentantii armelor sau categoriilor profesionale, tradusi insa in pasi mari
pentru armata.n
Capitan Florin Sperlea