Presa nu trebuie sa aiba un rol adversativ!

Interviu cu Mihai Coman, decanul Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Universitatea din Bucuresti

Mihai Coman s-a nascut la 26 martie 1953, in Fagaras (judetul Brasov). A absolvit Facultatea de Litere (Universitatea din Bucuresti, 1976) si este doctor in filologie la aceeasi universitate (1985). Este profesor universitar la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii (Universitatea din Bucuresti), fiind decanul fondator al acesteia. A fost visiting professor la mai multe universitati din Franta, Germania, SUA si Canada. Din 1998 este expert al CNCSIS in domeniul comunicare. In 1999 a devenit primul conducator de doctorat in domeniul stiintelor comunicarii in Romania.

Este coordonatorul seriei „Media“ la Editura Polirom (in care au fost publicate, dupa 1997, peste 30 de carti) si autorul unor numeroase studii, articole si comunicari stiintifice. A fost membru in board-ul European Journalism Training Association, ca reprezentant al facultatilor de jurnalism din Europa Centrala si de Est.

A coordonat primul Manual de Jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare din Romania (Editura Polirom, 1997, ed. 2001 – 2 vol.)

Este casatorit si are doi copii.

— Cum vedeti, domnule profesor, in calitate de decan al unei Facultati de Jurnalism, statutul jurnalistului la inceputul secolului al XXI-lea?

— Sunt, in opinia mea, schimbari semnificative care au loc acum. Una, asa cum s-a mai intamplat in istoria presei, se datoreaza noilor tehnologii. Internetul, de pilda, produce anumite rasturnari, nu este inca foarte clar daca presa on-line se va substitui celei tiparite – caci asa cum arata istoria mass-media, niciodata un canal de comunicare nu inlocuieste cu totul unul mai vechi – dar va castiga, mai ales cu noile generatii, un numar mai consistent de consumatori. Este parerea multor specialisti ca acesta presa cere un alt tip de jurnalisti (sunt cazuri de articole pentru care jurnalistul nu si-a parasit biroul, totul realizandu-se prin documentare pe site-uri), iar scriitura este alta, caci posibilitatea reactiei rapide a publicului forteaza la alte atitudini si un alt mod de a scrie. Pe de alta parte, televiziunea, cu evolutiile ei, devine din ce in ce mai interactiva, ceea ce forteaza spre un alt tip de jurnalism – pe care unii il numesc jurnalism de comunicare –, care incepe sa renunte la elementele de neutralitate si raceala, specifice jurnalismului clasic de informare, devine mai intim, mai colocvial, mai personal si, o data cu aceasta, apare un fenomen care intriga pe foarte multi cercetatori, o anumita revenire a stilului tabloid, o generalizare a jurnalismului de spectacol (sau spectaculos) pe care il aduce televiziunea, in zona informarii mai cu seama – lasand la o parte divertismentul – cu consecinte asupra modului in care lucreaza si se pozitioneaza oamenii de presa.

Cea de a doua categorie de fenomene este legata de generalizarea, sa spunem, a obligatiei comunicarii. Reluand formula lui Bernard Miege, intram in secolul relatiilor publice generalizate. Toate institutiile, de la un supermarket pana la Guvern, de la o institutie academica pana la un NGO, toate se simt obligate sa transmita mesaje si o mare parte a acestor mesaje ajung la public prin presa. Aceasta inseamna o schimbare a relatiei dintre jurnalist si surse, o scadere a ponderii muncii de investigare a jurnalistului, o crestere imensa a materialelor preluate (studiile arata ca, la ora actuala, 70-80% din materialele din presa vin, de fapt, pe aceste canale de comunicare) si, de asemenea, un lucru la fel de interesant, se observa o crestere a prestigiului jurnalistilor din presa de intreprindere, de fapt a celor pe care jurnalistii nu ii considerau ca fiind cu adevarat jurnalisti si care realizau de la newsletter-ul unui NGO pana la revista primariei sau a unei universitati. Ei incep sa fie considerati din ce in ce mai legati de munca jurnalistica si este probabil ca, in urmatorii ani, ei vor primi si carta de jurnalist, deci o recunoastere a legitimitatii lor profesionale. Toate acestea produc schimbari semnificative, cel putin in tarile occidentale, dar vizibile deja si la noi, insa intr-un stadiu embrionar, schimbari semnificative in ceea ce va fi jurnalistul la inceputul secolului al XXI-lea.

— Ati amintit, in discutia noastra, de asa-numitul jurnalism de intreprindere. Cum apreciati presa departamentala, in general, si presa militara, in particular?

— Apropierea intre cele doua categorii de jurnalisti de care spuneam presupune doua miscari. Pe de o parte, cei din presa departamentala incep sa foloseasca, din ce in ce mai mult, intreaga paleta de genuri jurnalistice (pentru ca obiectia jurnalistilor din, sa-i spunem, „presa mare“, era aceea ca ei trebuie sa foloseasca toate genurile jurnalistice, de la stire la investigatie, in timp ce „presa minora“ foloseste doar relatarea sau stirea si nu se depaseste acest prag al genurilor „usoare“, accesibile). Or, acum, in aceasta presa creste complexitatea materialelor si creste si obligatia celor care le realizeaza de a stapani toate genurile jurnalistice. In urma cu cativa ani, unul dintre profesorii francezi de jurnalism observa, cu amaraciune si ironie in acelasi timp, ca desi discursul jurnalistilor si al lor este ca cei din presa de intreprindere nu sunt ziaristi, 90% din promotiile lor isi gaseau de lucru in presa de intreprindere si nu in „presa mare“. Deci, existand o piata atat de importanta, este clar ca se poate vorbi de o profesionalizare prin venirea unor oameni care au experienta si studii de profil si, in acelasi timp, se responsabilizeaza si exercita presiuni asupra

celor de pe „baricada“ cealalta pentru a fi acceptati ca jurnalisti, ceea ce, din punctul meu de vedere, este benefic.

— Care ar fi, in opinia dumneavoastra, rolul jurnalistului intr-o societate democratica, in mod particular in Romania, unde aceasta societate se afla in plin proces de asezare?

— Rolul jurnalistului intr-o societate democratica a fost stabilit, chiar daca nu in toate detaliile, inca de ganditorii iluministi cand au reflectat asupra unui nou sistem politic si, esential, acest rol este de a informa, presa, ca institutie, fiind vazuta ca o tribuna, pentru ca acolo apareau articole exprimand opiniile intelectualilor, specialistilor sau analistilor si, in acelasi timp, materiale de informare ale jurnalistilor. Trendul acesta a continuat de-a lungul secolelor, cu o restrangere a zonei opiniei si o crestere a zonei informatiei. Daca facem o comparatie intre ziarele si revistele din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea cu cele de acum, observam aceasta redistribuire a spatiilor si a rolurilor.

Ce inseamna sa informezi? Inseamna sa ajuti cetatenii ca atunci cand trebuie sa ia o decizie sa o faca in cunostinta de cauza. Am fost foarte mandri cand, in urma cu vreo patru-cinci ani, s-au facut unele sondaje (initiindu-se un fel de dezbatere care numai dezbatere nu era) si s-a inregistrat dorinta noastra de a intra in NATO, intr-un procent de peste 80%. Ceea ce nu ne impiedica sa ne intrebam, fie in calitate de cercetatori, fie in calitate de jurnalisti, de oameni responsabili in ultima instanta, cati dintre cei care au votat pentru stiau exact ce presupune integrarea in NATO in plan geopolitic, militar, economic, social s.a.m.d. Nu neg importanta acestui moment de cotitura in istoria noastra, dar sa ne gandim la taxe, la restrangeri de personal sau inchideri de fabrici care ar fi putut schimba votul. Si in alte cazuri, chiar si acum, se observa in presa noastra o anumita incapacitate de a informa, o anumita tendinta spre militantism, chiar daca nu mai avem militantismul partinic al anilor ’90, cand jurnalistii erau activistii diferitelor partide sau foarte aproape de promotorii lor. Acum exista insa un militantism adversativ, negativ, centrat pe ideea ca totul trebuie acuzat, demascat, ca nimic nu este corect.

— Este o tendinta vizibila la unii jurnalisti sau va referiti la mass-media in general?

— Este o tendinta a breslei, care considera ca rolul presei este unul adversativ. Ei confunda functia de supraveghere a presei, deci de putere alternativa, cu actiunea de demolare permanenta, de factor adversativ. Presa nu este un adversar al puterii, ci un supraveghetor, are rolul „cainelui de paza“ al democratiei.

— Ei considera insa, pe buna dreptate de altfel, ca semnaleaza si atrag atentia asupra unor nereguli, dar nu se intampla nimic si, in consecinta, discursul lor se radicalizeaza.

— Radicalizarea discursului duce insa la fenomene de tipul „Petrica si lupul“. Ei nu realizeaza ca, nefolosind si alte mijloace si radicalizand discursul pana spre tente agresiv-isterice, oamenii isi pierd increderea in presa. De fapt, nu radicalizarea discursului este solutia, ci accentuarea dimensiunii de informare, pentru ca, in timp, balanta opiniei publice – care nu cunoaste schimbari bruste, spectaculoase, fiind un proces care se deruleaza in timp, dar ireversibil – va inclina in directia dorita. Dar o asemenea situatie – reala – nu se datoreaza, in opinia mea, numai ignorarii de catre institutii a unor mesaje pe care presa le transmite (greseala de apreciere pe care jurnalistii o fac este ca opinia publica nu ignora aceste mesaje!), ci si inclinatiei catre ziarul de scandal, lansat in urma cu cativa ani de „Evenimentul zilei“ si preluat apoi, ca formula, de alte cotidiene si de televiziuni si devenit acum un fel de norma, astfel incat se cauta cu orice pret scandalul, fie in politica, fie in alte zone.

— Am auzit de nenumarate ori spunandu-se ca ar fi vorba, de fapt, de o adaptare la cerintele publicului.

— Spun asa pentru ca ei cred ca se pot substitui publicului, dar este o mare greseala, fiindca sondajele nationale de audienta si BRAT – adica instrumente de masura riguroase si periodice – ne arata ca cel mai citit saptamanal, cu cel mai mare tiraj si cea mai mare putere de penetrare, este „Formula AS“, care, in opinia mea, este foarte „bland“, iar „Jurnalul national“ (care este mai degraba „Formula AS“ transferat in cotidian) a crescut spectaculos in ultimul timp, ceea ce arata ca oamenii cauta un gen de presa care sa nu-i agreseze. In acelasi timp, titlurilor care erau mai agresive li s-a pus surdina („Evenimentul zilei“, spre deosebire de „Adevarul“, a facut aceasta schimbare de registru).

Este destul de greu sa stii ce vrea publicul, aceste cercetari si sondaje ofera doar o imagine globala si trebuie realizate studii nuantate si in profunzime, pe diverse teme si tipuri de subiecte pentru a sti exact ce vrea publicul tau, dar acestea costa si unele institutii de presa au banii necesari, altele nu. Dupa atatia ani, intr-o societate confruntata cu saracia, nesiguranta locului de munca si violenta (in general, exista violenta in cotidianul nostru, de la violenta de limbaj pana la gesturi si acte violente), iar oamenii cauta un anumit refugiu, o presa mai calma, mai asezata.

— Nu vi se pare ciudat ca, la noi, unde putini isi permit sa cumpere doua-trei ziare zilnic, pentru a putea face o comparatie, televiziunile infloresc?

Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Iasi, Editura Polirom, 2001.

— Pentru ca sunt ieftine. Televiziunile infloresc pentru ca oamenii uita un adevar simplu: pentru televiziune nu dai bani, in schimb dai poate ceva mult mai scump – timpul si viata ta. In timpul cat stai cu ochii in ecran ai putea face altceva. Nu este insa o demarcatie atat de stricta, fiindca urmarirea programelor de televiziune se face in paralel cu alte activitati, nu stam chiar imobilizati in fata televizorului. Ne-am invatat, spre deosebire de anii ’50-’60, sa nu mai stam lipiti de televizor, asa cum nu mai suntem nedezlipiti de radio, ca in anii ’30-’40.

Insa televiziunea este ieftina. Noi platim operatorului de cablu vreo 250.000 de lei pentru 30 de programe, ceea ce, impartit la numarul de programe si ore, indica un pret derizoriu pe unitate. Problema reala ar fi cum sunt finantate aceste televiziuni de audienta 2-3%, dar daca patronul sau un anume sindicat (fiindca vad un sindicat foarte activ in a-si construi un imperiu de presa, un fenomen spectaculos care ar merita studiat mai atent) pot sa considere ca merita sa lucreze in pierdere sau sa ofere bani, atunci nu mai exista o piata mass-media, ci altceva si, de aici, fenomenele de distorsiune pe care le sesizam.

— Trecand intr-un alt registru, v-as intreba, tinand seama de formulele utilizate in primul Razboi din Golf (jurnalistii dusi cu „grupa“ in teatrul de operatii, sub stricta supraveghere) si in al doilea Razboi din Golf (jurnalistii „embedded“), cat de credibil mai este, din punct de vedere profesional, acest jurnalist si demersul lui?

— Problema nu este noua. Au existat jurnalisti in aceasta situatie in anii razboiului civil sau ai Primului Razboi Mondial. Pe de o parte, este o tensiune generata de ideea ca totul trebuie transmis live si sincronic – sa transmiti de la fata locului si, daca se poate, in timp real. Ceea ce, din punct de vedere militar, profesional si chiar moral nu este intotdeauna cel mai bun lucru, pentru ca, s-ar putea sa va surprinda, este vorba de fenomenul „Big Brother“, adica de obsesia de a vedea pe viu, in direct, si pe toata durata ceva la care nu ai acces in mod obisnuit si pentru care nu vei cheltui intotdeauna, constant, 5-6 ore din timpul tau. Stai o data in fata televizorului pentru ca esti curios. La 11 septembrie 2001 s-a stat in fata televizorului cate 4-5 ore, dar de fapt acolo nu se mai intampla nimic. Atunci insa asteptarea parea sa se fi justificat pentru ca prima prabusire a fost urmata de a doua, dar sunt evenimente care nu sunt urmate de altele, la fel de spectaculoase. S-ar putea vorbi, asadar, din acest punct de vedere, de un sindrom contemporan in televiziune, care a fost experimentat in cinematograful documentar prin anii ’60, cand se punea problema daca s-ar putea reda viata asa cum este.

Nu este moral sa dai pe post chiar totul, pentru ca sunt limite impuse de dreptul la viata privata sau dreptul la protectie, care te impiedica sa difuzezi orice imagine. Un ziarist trebuie sa accepte ideea ca exista unele restrictii referitoare la accesul la informatie si accesul la eveniment (doua lucruri pe care eu le diferentiez intotdeauna) si nici publicul nu este capabil sa suporte un acces continuu si direct la anumite evenimente care nu au „varf“, sunt terne. Cine ar sta sa urmareasca felul in care marsaluieste o unitate de la punctul A la punctul B? Atunci, ziaristul are obligatia de a selecta din realitate ceea ce este semnificativ, de a ierarhiza si ordona pentru a oferi un sens oamenilor. El nu este o simpla camera, ca intr-o banca, in stare sa inregistreze tot ceea ce trece prin fata ei, ci este o minte si o constiinta, este o profesie. Lasand la o parte interesele diferitelor centre sau grupuri de a ascunde anumite aspecte (fie ca e vorba de un stat major, de un guvern sau de o echipa de fotbal), caci toti vor sa ascunda cate ceva, acest tip de jurnalism duce la excese pe care publicul nu le va digera.

Noi asiguram in cadrul facultatii, prin intermediul colegului nostru, George Surugiu, care a fost corespondent in Kosovo, un curs de corespondenti de razboi, tocmai pentru a-i pregati pe studentii nostri sa faca fata unei asemenea comenzi, in cazul in care redactia in care lucreaza va decide sa-i trimita intr-un teatru de operatii.

— Cum apreciati prestatia corespondentilor de razboi din ultimii ani?

— Daca m-ati intreba peste doua luni, poate v-as putea da un raspuns, pentru ca eu sunt coordonatorul unor lucrari de diploma axate pe interviuri in profunzime (deci o metoda calitativa) cu jurnalisti care au fost corespondenti de razboi, pentru a vedea care este identitatea lor profesionala, cum se prezinta si cum se analizeaza pe ei insisi pentru a pune toate acestea in comparatie cu fragmentele pe care le stim. Eu cred ca avem foarte putini jurnalisti care sunt cu adevarat pregatiti si au competenta necesara de a fi corespondenti de razboi. Mai degraba cred ca avem multi pasageri prin teatrele de operatii.

Un corespondent de razboi ar trebui sa aiba o pregatire de specialitate care presupune de la informatia militara pana la lucrarile fundamentale pentru acest domeniu – fiindca bibliografia este bogata –, dar si un extraordinar simt al echilibrului. Cand in jurul tau este haos nu trebuie sa rezonezi, pentru ca desi esti la mare distanta poti deveni un factor de panica. Insa asa cum arata evolutia presei post-comuniste exista etape, mai lente, de profesionalizare si se va selecta si va ramane un grup de oameni mai bine specializati.

Sunt optimist si pentru ca noi avem o traditie a formarii adulte si am avut, de-a lungul timpului, la cursurile postuniversitare mai ales, multi oameni care veneau din domeniul militar si dobandeau la noi competentele necesare. Si intorcandu-ma la presa de intreprindere (sau departamentala, cum pare sa se fixeze la noi) pot sa va spun ca un stagiu de pregatire in mediul academic este util in conditiile in care cunostintele evolueaza foarte repede, iar solicitarile profesiei si ale mediului sunt din ce in ce mai provocatoare, astfel incat o asemenea trecere prin cursurile postuniversitare este stimulativa.

Interviu realizat

de capitan Florin Sperlea

<sus>