Nemuritoarea fanfara
militara!
Interviu
cu colonelul Ionel Croitoru,
inspectorul Muzicilor Militare
S-a nascut la 17 iunie 1952,
la Ramnicu Valcea.
Studii: Liceul de Muzica (Sectia dirijat orchestra, ofiteri
de muzica); Universitatea Nationala de Muzica, Bucuresti; Curs postuniversitar
de etnomuzicologie in cadrul Universitatii Nationale de Muzica. Este membru al
Uniunii Compozitorilor din Romania.
Activitate
artistica: dirijor al Muzicii
Reprezentative a M.Ap.N. la festivalurile de muzica militara nationale si
internationale (Germania, Cehia, Belgia, China, Austria, Elvetia, Franta,
Italia, Polonia, Slovacia, Ungaria, Turcia). Este laureat al Festivalului
Cantecului Ostasesc cu piesa "Sunt al patriei soldat". A compus
repertoriul muzical de reprezentare in cadrul festivalurilor internationale ale
muzicilor militare, precum si numeroase suite simfonice, potpuriuri nationale,
marsuri, prelucrari si adaptari.
Domnule colonel,
ce a insemnat muzica militara in istoria armatei noastre?
Pentru ca sunt invitatul unei reviste de
psihologie militara, nu pot sa nu remarc, de la bun inceput, faptul ca muzica
militara a constituit un extraordinar factor moral pentru ostire, pentru
luptatorii ei. Nu intamplator, cred eu, vechile cronici romanesti si straine
vorbesc despre existenta in oastea lui Mircea cel Batran, aflata pe campul de
la Nicopole (1396), a unor buciumasi, surlari, trambitasi si tobosari,
care ii insoteau pe luptatori, sunand in instrumentele lor ca sa-i
insufleteasca in clipele grele ale bataliei. De atunci, muzica nu a lipsit de
langa ostas, fie ca a fost vorba de razboaie, fie de ceremonialuri militare,
fie de momente de destindere si recreere. Sigur ca despre muzica militara in
adevaratul sens al cuvantului se poate vorbi de la 1830 incoace, odata cu
infiintarea celor doua straje pamantesti in Moldova si Valahia. Astfel, la 18
septembrie 1830, Albina romaneasca, a lui Gheorghe Asachi, anunta
infiintarea la Iasi a "muzicilor trebuitoare la corpul militiei
pamantesti". Ar fi multe de spus despre istoria muzicilor militare si mai
ales despre cei care le-au condus, uneori personaje pitoresti, de mare
popularitate in epoca. Ma gandesc la acel celebru Eduard Hόbsch, primul
inspector general al muzicilor militare, in anii 1867-1894, pe seama caruia au
circulat tot felul de anecdote hazoase. Nu doresc sa intru in amanunte. Cert
este ca muzicile militare au fost elemente de imbarbatare, de ridicare a
moralului trupelor. Au fost nelipsite la ceremonialurile militare. Multa vreme,
fanfarele militare au fost asociate cu marsurile militare. Dar, ele au insemnat
mai mult decat interpretarea marsului si a ceremonialului militar. Este
interesant ca, chiar si in epoca moderna, fanfarele militare nu si-au pierdut
din atractia si frumusetea lor. Cu atat mai mult in zilele noastre, cand
muzicile militare au trebuit sa se adapteze din mers, sa gaseasca noi forme de
exprimare. Pe langa activitatile stricte de cazarma, fanfarele au desfasurat si
alte activitati, au iesit in parcurile oraselor, unde au sustinut concerte, au
fost prezente la spectacole pe mari scene, la Ateneul Roman, la Filarmonica,
unde s-au facut remarcate printr-un repertoriu de inalt nivel.
Dupa 1990, muzica militara a fost invitata in
toata Europa. Am avut invitatii chiar si in China, la festivaluri de gen. Acolo
am cunoscut forta acestor alamuri. In Europa este o intreaga industrie a
concertelor de fanfara. Se vand bilete cu peste 500 si chiar 800 de dolari.
Cum va explicati acest interes
masiv pentru muzica de fanfara, asta in conditiile in care tineretul este
pasionat de muzica usoara, de un alt ritm, de o alta filosofie de viata?...
Parerea mea este ca oamenii sunt atrasi de
muzica militara pentru spectacolul de sunet si lumina pe care il ofera. Sunt
fascinati de uniformele traditionale ale armatelor, de unitatea miscarilor, de
ritmul si solemnitatea cantecului. Totul impresioneaza, inflacareaza chiar.
Acordurile de fanfara iti dau aripi. Este o chestiune de suflet si de simtire.
Altfel nu-mi explic de ce, la asemenea spectacole, stadioanele sunt pline.
Pentru noi a fost o mare surpriza sa fim chemati in fiecare an la 4-5
festivaluri de gen.
Care sunt festivalurile
traditionale la care participati?
Suntem invitati an de an va spun cu placere
lucrul acesta la festivalurile organizate in Germania, Olanda, Belgia,
Franta. Anul acesta am primit o invitatie la un festival care se va organiza,
in 2005, in Canada. Si Elvetia este interesata de prezenta noastra la
spectacolele pe care le organizeaza. Este un lucru extraordinar pentru noi,
deoarece ne ofera mari deschideri spre Occident, unde intram in contact cu
orchestre si fanfare militare de prestigiu. Schimbul cultural este benefic
pentru toti. Peste putin timp vom fi prezenti la Istanbul, unde vor concerta
toate fanfarele armatelor membre NATO.
Ati fost in fruntea acestor
profesionisti ai alamurilor, ne-ati reprezentat la mari festivaluri ale
muzicilor militare. Care sunt trofeele cu care v-ati intors acasa?
In Europa s-a promovat ideea de show, asta
inseamna sa si canti, dar sa si te misti. La noi nu a fost agreat si cultivat
asa ceva; trebuia sa fim foarte seriosi, uneori pana la rigiditate. In
constructia noastra de militari ne era teama sa facem o miscare cu bratele sau
cu picioarele. Acum, totul este altfel. Noi am venit cu un repertoriu traditional,
am adaugat dansuri populare, costume populare care incanta prin combinatia de
culori. Am adaugat niste taragoate, care nu sunt specifice muzicilor militare.
Am introdus si naiul, ca instrument de coloratura, chiar si o solista vocala.
In cele trei saptamani cat am stat in Olanda, cantecul "Sanie cu
zurgalai" a devenit, o spun fara nici o exagerare, slagarul festivalului.
Premii, medalii avem de la toate festivalurile la care am participat. Asta
vorbeste de prestanta si calitatea muzicii noastre militare.
Domnule colonel, armatele au
cunoscut in ultimii ani mari schimbari structurale, au trecut la
profesionalizare, si-au redus efectivele. Ce efecte au toate acestea asupra
muzicilor militare? Vor fi si ele nevoite sa-si restranga numarul, pana unde se
poate merge cu aceste reduceri astfel incat sa se evite penibilul, hilarul
chiar?
Sa stiti ca si noi ne punem deseori asemenea
intrebari. O fanfara militara isi merita cu adevarat numele atunci cand
inglobeaza un numar apreciabil de instrumentisti. Numarul da forta,
impresioneaza. Si fanfarele militare din tarile Europei s-au restrans. Totusi,
ele au ramas in acele limite care mentin inca ideea de fast, de solemn. Ma
refer la fanfarele care asigura protocoalele de stat, pentru ca orice stat are
nevoie sa i se interpreteze imnul national cat mai bine. Eu cu bucurie va spun
ca si din teritoriu am vesti ca fanfarele noastre sunt foarte bine cotate. As
da exemplu fanfara din Constanta, din Braila, Focsani, Cluj, fanfare foarte
bune, cu traditie. Revenind la problema reducerii, vreau sa va spun ca limita
minima a unei fanfare este de 25 de instrumentisti. Mai putin de atat nu se
poate, deoarece riscam sa cadem in derizoriu si in penibil. Decat sa participi
la un ceremonial militar cu o fanfara formata din o mana de instrumentisti, mai
bine nu participi deloc. Pentru ca poti compromite ideea de solemnitate, de
grandoare, de maretie, proprie acestor ceremonialuri. De ce zic asta? Pentru ca
nu mai seamana a fanfara militara. Ati vazut cat de impresionante sunt, la
spectacolele militare, miscarile masive, sonoritatea, fastul, impetuozitatea
acordurilor. Or, asemenea efecte nu pot fi obtinute cu cativa instrumentisti.
Eu sunt un optimist. De ce? Pentru ca nu vad
activitati fara fanfara militara. Fanfarele militare au o priza extraordinara
la public. De Ziua Europei, am avut un public numeros, asta in conditiile in
care, in Bucuresti, au fost si alte manifestari cros, spectacole de muzica
usoara s.a.
Vedeti, reducerea unei fanfare
militare lasa o impresie negativa celor care o asculta. Dupa parerea mea,
aceste formatii au fost concepute ca sa impresioneze tocmai prin forta si
masivitatea lor. Am fost la un ceremonial militar organizat pentru
inmormantarea unui veteran de razboi. Ei bine, va spun cu mana pe inima, mi s-a
parut penibila acea fanfara militara prezenta acolo, formata din cativa
instrumentisti care se chinuiau sa dea o oarecare gravitate si solemnitate
evenimentului. Nu se poate asa ceva! Ne discreditam in fata celor care ne
privesc, mai mult discreditam ideea de solemnitate.
Aveti dreptate. Din pacate, sunt si comandanti
de unitati care minimalizeaza aceste momente. Lasa ca poti sa canti si cu cinci
instrumente, spun unii, de ce-ti trebuie atatia oameni? Sigur, poti sa canti si
cu un singur instrument, dar ai compromis cu totul ideea, cum spuneti
dumneavoastra, de solemnitate, de inaltare eroica. Noi am avansat propunerea
ca, acolo unde nu sunt fanfare, ceremonialul sa se organizeze cu un gornist,
asa cum este si in Statele Unite, si in alte tari. Nu mai merge sa te strecori
cu fanfara in cimitir, printre cruci
O festivitate solemna, sobra se poate face
si cu un singur trompetist. Eu sper sa gasim solutia cea mai potrivita.
Personal, pledez pentru ideea de a pastra, cel putin in garnizoanele mari, cu
traditie in fanfare militare, a unor astfel de formatii, care sa raspunda la
toate solicitarile de ceremonial. In ultima vreme am observat ca unele primarii
sunt extrem de interesate de a avea fanfare, chiar militare, platite din
sursele proprii.
Ar fi o solutie! Numai ca nu va
mai fi vorba de o fanfara militara, daca o scoatem din mediul ei.
Adevarat. Exemplul tipic este, dupa parerea
mea, cel al Brailei. De cativa ani, aici se organizeaza Festivalul
international al muzicilor militare, patronat de primaria orasului. Este o
optiune absolut superba. Bravo celor care o sustin! Festivalul a ajuns, iata,
la a sasea editie, la care vor participa Germania, Turcia, Ungaria, Ucraina si,
bineinteles, Romania. Atmosfera a fost, de fiecare data superba. Timp de trei zile,
28-30 mai, Braila va fi orasul muzicilor militare.
Care ar fi, pe scurt,
dificultatile de care va loviti?
Problema cea mai grea este ca am ramas foarte
putini, in timp ce sarcinile nu s-au redus deloc. Dimpotriva. De pilda, in
garnizoana Bucuresti sunt trei muzici militare, care cu greu fac fata
solicitarilor. Greutati mari sunt generate si de lipsa uniformelor militare sau
de diversitatea acestora. Recent a aparut un ordin care stabileste ca toate
muzicile militare sa aiba aceeasi tinuta, de protocol. Este un lucru bun, cred
eu. Numai ca ordinul este, dar in practica nu vrea nimeni sa-l puna.
De ce?
Nu sunt bani! O alta problema dificila tine de
achizitionarea de instrumente muzicale noi. N-o sa va vina sa credeti, dar
instrumentistii nostri au ajuns sa cante cu instrumente lipite cu scotch. E
ceva de domeniul hazliului! Muzicile militare sunt in masura, prin prestatiile
lor profesionale, sa aduca bani care sa poata fi folositi pentru rezolvarea
problemelor lor. Din pacate, nu exista o prevedere legala care sa permita asa
ceva. Dar nici comandantii de unitati militare, care au in subordine muzici
militare, nu pot sa cheltuieasdca bani pentru a cumpara instrumente. Si uite
asa, ne miscam intr-un cerc vicios pe care nimeni nu se incumeta sa-l sparga.
O alta chestiune deosebit de importanta: peste doi ani, scoala militara de muzica se va autodizolva. Ce se va intampla dupa acest moment, nu-i greu de anticipat. Suntem foarte ingrijorati, pentru ca viitorii instrumentisti, mai ales cei cu instrumente specifice, ca basfigornul, eufoniu, bateria, tubele, nu sunt formati in nici un liceu de muzica din tara. Noi am facut tot felul de demersuri privind formarea pe filiera indirecta, direca, pe specificul nostru, dar nu s-a luat nici o decizie. Eu va spun ca scoala de muzica a fost o adevarata pepiniera a fanfarelor armatei. Mai mult, de aici s-au ridicat personalitati de exceptie ale culturii romanesti, dirijori ca Iosif Conta, mari instrumentisi ca Badanoiu si altii, si altii. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca instrumentistii nostri au o clasa peste toti instrumentistii cu care ne intalnim noi la festivalurile din Europa. Nu este nici exagerare, nici lipsa de modestie. Marturie stau zecile de diplome, premii, trofee, aprecieri exprimate in direct la Bonn sau in alte orase. Avem, o spun cu toata raspunderea, istrumentisti exceptionali. Dar cine ne aude, cine ne asculta??? Probleme complicate se pun si cu instrumentistii incadrati, mai ales in ceea ce priveste avansarea lor, motivarea lor.
Si totusi, domnule colonel, care
credeti ca este viitorul fanfarelor militare?
Mi-e greu sa dau un raspuns categoric. Nu stiu
cata armata vom mai avea in viitor. Si apoi, oricat de bine intentionat ai fi,
nu poti sa desfiintezi unitati luptatoare si sa pastrezi fanfara militara.
Pentru ca fanfara militara nu merge la razboi, nu-i asa? Dar, eu cred ca
disparitia fanfarelor militare ar fi o mare pierdere nu numai pentru o armata,
ci si pentru cultura unei natiuni.
Din toate cele spuse de
dumneavoastra, eu am ramas cu impresia ca muzica militara este marginalizata...
Marginalizata, nu! Culmea este ca acum, cu
integrarea in NATO, toti au cerut
muzica. Cand sunt evenimente importante, toata lumea cere fanfara militara, dar
cand noi cerem ceva, parca se scufunda pamantul. Ce mai vor, domnule, si
astia?! As incheia cu o constatare: noi, muzica militara, sarbatorim toate
armele, prin cantec; 1 iulie este, dupa cum se stie, Ziua muzicilor militare.
Cine ne canta si noua, de ziua noastra?
Interviu realizat de colonel Dumitru Roman