Cand, la 7 decembrie 1941, ora 755, aviatia japoneza a atacat Pearl
Harbor, una dintre bazele navale americane importante din Oceanul Pacific, putini
isi inchipuiau ca Al Doilea Razboi Mondial va include iar pe lista beligerantilor,
intocmai ca in prima mare conflagratie
a secolului al XX-lea, Statele Unite ale Americii retrase, dupa 1918, intr-un
izolationism in care americanii de rand pareau se simta foarte bine.
Discutiile privind atacul japonez de la Pearl
Harbor au continuat mult timp dupa incheierea ostilitatilor, nefiind nici astazi
incheiate. Congresul american a incercat sa faca lumina in acest caz, prin gasirea
principalilor responsabili de dezastrul de la 7 decembrie 1941, dar ipotezele in
dezbatere, interpretarile diferite si controversele aprinse staruie inca asupra
a doua probleme principale: au stiut factorii de decizie politica si militara
americani de atacul japonez de la Pearl Harbor si au lasat ca acesta sa aiba
loc pentru a determina opinia publica americana, nefavorabila implicarii SUA in
razboi, sa accepte si sa sprijine un raspuns pe masura impotriva Japoniei? Sau
avem de a face cu o intamplare favorizata de incompetenta, delasarea si lipsa
de vigilenta a unor responsabili militari si civili, abil speculate de
japonezi, in ciuda faptului ca americanii reusisera sa puna la punct celebra masina
pentru decodificarea mesajelor secrete ale Imperiului de la Soare Rasare (Purple)?
Informatiile de care dispunem astazi indica drept cauza
a succesului inregistrat de japonezi, la 7 decembrie 1941 („Ziua
infamiei"), mai degraba desconsiderarea de catre esaloanele superioare ale
armatei americane a evaluarilor realizate de specialisti ai serviciilor de
informatii militare. Este limpede ca presedintele Roosevelt isi dorea
implicarea SUA in razboiul izbucnit la 1 septembrie 1939, dar cifrele furnizate
de un sondaj realizat in decembrie 1941, cu putine zile inaintea atacului de la
Pearl Harbor, aratau ca americanii isi schimbasera semnificativ perceptia
asupra razboiului – fata de 64% care se pronuntasera, in mai 1940, in favoarea
pacii, doar 32% mai erau, in decembrie 1941, pe aceleasi pozitii – si, deci,
liderul de la Casa Alba n-ar fi avut nevoie de urzirea dezastrului de la baza
navala din Pacific pentru a-si convinge compatriotii de necesitatea intrarii
Statelor Unite in conflictul mondial.
Un prim mesaj-alarma a fost semnalat de Rufus
Bratton, seful Sectiei Orientul Indepartat al Serviciului Informatii Militare,
la 24 septembrie 1941, pentru ca acesta exprima un „interes neobisnuit" al
japonezilor pentru Pearl Harbor. In acea perioada, negocierile politice dintre
SUA si Japonia erau in plina desfasurare. Tot Bratton a fost cel care a
avertizat, prea tarziu insa, printr-un nefast concurs de imprejurari, ca un
ultim mesaj catre ambasadorul japonez din SUA, Kichisaburo Nomura – in care i
se indica ora la care trebuie sa aduca la cunostinta raspunsul tarii sale catre
Statele Unite – arata, daca se tinea seama de corespondenta fuselor orare, tinta
probabila a atacului: Hawaii.
Capitanul Richmond K. Turner, cunoscut ca „Teribilul
Turner", era, in decembrie 1941, seful Departamentului Planuri de Razboi,
bucurandu-se de sprijinul amiralului Harold R. Stark, seful Operatiilor Navale,
cel mai inalt post in Fortele Navale americane la acea vreme. Turner l-a
convins pe Stark, in repetate randuri, ca japonezii vor ataca Rusia sau ca nu
sunt in masura sa atace SUA, orientandu-se, de aceea, spre o confruntare cu
Marea Britanie. Cand, dupa razboi, a fost declansata o ampla ancheta menita sa
stabileasca responsabilitatile pentru atacul-surpriza de la Pearl Harbor,
Turner si-a motivat optiunile prin posibilitatea ca informatiile despre un
eventual atac in Arhipelagul Hawaii sa nu fie decat „alarme false", menite
sa-i puna in incurcatura asupra scopurilor precise urmarite de japonezi. Capitanul
Laurence Stafford, a carui sarcina era decriptarea mesajelor Purple, a
avertizat de mai multe ori asupra unui posibil atac, dar a fost in cele din urma
inlaturat din functie de amiralul Noyes, seful Directiei Comunicatii Navale,
pentru a nu mai contrazice linistitoarele aprecieri ale capitanului Richmond K.
Turner.
Dincolo de avertismentele specialistilor in informatii
militare, ar fi putut sa mai atraga atentia si detectarea unor submarine
japoneze in apropierea bazei navale americane (unul fiind scufundat de distrugatoarele
americane in dimineata zilei de 7 decembrie 1941) sau semnalarea, putin dupa
ora 7, de catre cea mai nordica statie radar aflata pe insula Oahu, a unei mari
forte aeriene, socotindu-se, in mod eronat, ca era vorba de bombardiere B-17
care urmau sa soseasca din California.
Atat Noyes, cat si Turner, desi responsabili de
dezastrul de la Pearl Harbor (patru nave de linie au fost scufundate si alte
patru grav avariate, peste 250 de avioane au fost distruse, inregistrandu-se
peste 3.500 de morti si raniti) au fost promovati, in timp ce „Casandrele"
in uniforma, colonelul Rufus Bratton si capitanul Laurence Stafford, au
„beneficiat" de posturi neinsemnate, fiind discreditati si supusi
oprobriului.
Ca intotdeauna, intr-un tarziu, doar istoria le
mai face dreptate.