Organizatia
Tratatului Nord-Atlantic
(NATO) si-a
definit, prin actul
sau fondator semnat la Washington D.C.,
la 4 aprilie 1949, scopul: apararea colectiva si pastrarea pacii si
securitatii. In perioada imediat urmatoare, in conformitate cu prevederile
articolului 9 al Tratatului, se infiinteaza Consiliul Nord-Atlantic si
Comitetul de aparare, cu misiunea initiala de examinare a problemelor
privitoare la aplicarea Tratatului, respectiv de recomandare a masurilor ce
trebuie luate in vederea aplicarii articolelor 3 si 5 (crearea si dezvoltarea
capacitatilor individuale si colective de rezistenta impotriva unui atac armat,
apreciindu-se ca un atac armat asupra uneia dintre parti va fi considerat atac indreptat asupra tuturor partilor
semnatare).
Stabilirea scopurilor si misiunilor Aliantei,
coroborata cu prevederile „Legii ajutorului militar pentru apararea mutuala“
semnata de presedintele Truman pe 6 octombrie 1949 si cu aprobarea de catre
presedintele SUA, la 27 ianuarie 1950, a planului de aparare integrata a
regiunii Atlanticului de Nord si deschiderea unui credit de 900 de milioane de
dolari, cu titlu de ajutor militar, a reprezentat demararea procesului de
elaborare si implementare a Strategiei initiale a Aliantei.
Formularea acestei
strategii NATO a fost cunoscuta sub denumirea „Conceptul strategic pentru
apararea zonei Nord-Atlantice“. Conceptul a fost dezvoltat intre octombrie
1949 si aprilie 1959 considerandu-se ca Alianta „a stabilit o strategie de
operatiuni la scara larga in apararea teritoriala“.
In continuare,
strategiile NATO au fost adaptate la riscurile si amenintarile specifice
diferitelor perioade ale Razboiului Rece, raspunzand cu promptitudine
situatiilor de atunci. Spre exemplu, anuntul URSS ca detine bomba cu hidrogen
(8 august 1953) si crearea Tratatului de la Varsovia (14 mai 1955) au stat la
baza elaborarii si dezvoltarii strategiei „represaliilor masive”.
Aceasta strategie constituia un raspuns de descurajare, era o
strategie-riposta. Potrivit acesteia, NATO adopta o pozitie clara si ferma,
bazata pe tactica descurajarii, amenintand ca va raspunde, prin orice mijloace
aflate la dispozitia sa, inclusiv prin folosirea armelor nucleare, oricarui act
de agresiune impotriva tarilor membre.
Acest mod de
abordare si definire a strategiei NATO a cunoscut numeroase discutii, de la
sfarsitul anilor ‘50 si pana in 1967, cand, in urma unor intense dezbateri in
cadrul Aliantei, Consiliul Nord-Atlantic aproba, la 13-14 decembrie 1967, „Raportul
Harmel “ asupra viitoarelor sarcini ale Aliantei, iar Comitetul de
planificare a apararii adopta noul concept strategic al NATO denumit „riposta
flexibila".
Trecerea de la
doctrina si strategia „represaliilor masive“ la „riposta flexibila“
reprezinta una dintre cele mai de seama modernizari ale conceptului strategic
NATO din acea perioada. Desi cursa inarmarilor se declansase vertiginos, iar
Statele Unite trecusera deja la aplicarea unei strategii de indiguire in
relatia cu Uniunea Sovietica, potrivit conceptului geopolitic al rimland-ului
elaborat de americanul Nicolas Spykman, doctrina „ripostei flexibile”
relansa ideea suficientei strategice si, pe aceasta baza, a echilibrului
strategic, deci facilita dialogul politic si mentinea (dar mult mai nuantat)
conceptul de descurajare.
Ideea de baza a
strategiei „ripostei flexibile“ era sa asigure o structura mai
echilibrata a fortelor NATO si sa permita o gama mai larga de optiuni
politico-militare, in functie de complexitatea situatiei internationale. Conceptul
a fost astfel gandit incat sa ofere garantia ca orice fel de act de agresiune
va fi perceput ca implicand riscuri inacceptabile si contracarat pe masura.
Doctrina si strategia „ripostei flexibile”
reprezentau un progres si un act de maturitate a Aliantei. Aceasta este
sustinuta de o tehnologie performanta si de un sistem al valorilor democratice,
care si-au dovedit, in timp, temeinicia si forta.
Toate conceptele
adoptate de NATO, de la infiintare si pana catre sfarsitul anilor '80, erau, in
principal, cunoscute, dar s-a discutat foarte putin, in detaliu, despre ele.
Guvernele nationale ale tarilor membre dispuneau de instructiuni si puncte de
referinta clare si de tot ce era necesar pentru activitatile de planificare
militara, dar lucrurile acestea nu se adresau publicului larg. Aceasta
configuratie era impusa de acele vremuri si reflecta realitatile Razboiului
Rece, divizarea politica a Europei si situatia ideologica si militara
conflictuala care a caracterizat relatiile dintre Est si Vest timp de mai multi
ani.
La reuniunea de la Londra din iulie 1990, sefii de
stat si de guvern din tarile membre ale NATO au convenit asupra necesitatii de
a adapta Alianta Atlantica la noua si promitatoarea era ce se deschisese in
Europa, odata cu prabusirea sistemului comunist. Reafirmand principiile
fundamentale pe care Alianta se bazeaza inca de la crearea sa, ei au apreciat
ca evenimentele care se desfasurau in Europa vor avea largi urmari asupra
configuratiei spatiului euro-atlantic si modalitatilor de a realiza, pe viitor,
obiectivele de securitate si aparare comuna. Se simtea nevoia unor schimbari
strategice fundamentale, care insemnau, de fapt, un nou inceput pentru Alianta,
adica o NATO reinnoita si reconfigurata. Cu deosebire, ei au declansat o
reexaminare strategica aprofundata, rezultatul fiind un nou Concept strategic
al Aliantei ce va fi adoptat la reuniunea la varf a Consiliului Nord-Atlantic
tinuta la Roma pe 7 si 8 noiembrie 1991.
Avand prea putine
asemanari cu anterioarele concepte, el sublinia cooperarea cu fostii adversari,
in locul confruntarii cu acestia, dar adauga obligatia specifica de a depune
eforturi pentru extinderea si intarirea securitatii in intreaga Europa. O data
cu acest nou concept, a inceput si procesul de transformare a NATO dintr-o alianta
militara, intr-o alianta de aparare si securitate. O astfel de alianta se cerea
cunoscuta si extinsa.
Pentru prima data,
Conceptul strategic al Aliantei a fost publicat, fiind deschis discutiilor si
comentariilor parlamentelor, specialistilor in securitate, jurnalistilor si
publicului larg.
Conceptul strategic adoptat la Roma definea, in
capitole distincte: contextul
strategic, determinat de noul climat strategic si de sfidarile si riscurile
la adresa securitatii; obiectivele si functiile de securitate ale Aliantei,
insistandu-se pe natura Aliantei si pe sarcinile fundamentale ale acesteia; o
conceptie larga asupra securitatii, bazata pe dialog, cooperare, aparare
colectiva, precum si pe gestionarea si prevenirea conflictelor; orientari
pentru aparare, ce vizau noua structura de forte, misiunile si dispozitivul
militar al Aliantei, determinate de caracteristicile fortelor conventionale si
nucleare ale NATO.
Noul Concept
strategic al Aliantei reafirma caracterul defensiv al NATO si vointa membrilor
sai de a-si apara securitatea, suveranitatea si integritatea lor teritoriala,
dar si intentia de a participa la gestionarea crizelor si conflictelor, la
asigurarea securitatii in spatiul euro-atlantic. El orienta politica de
securitate a Aliantei, bazata pe dialog, cooperare si pe o aparare colectiva
eficienta, astfel incat sa mentina securitatea, apelandu-se la nivelul cel mai
scazut de forte militare pe care il permit nevoile de aparare.
In finalul
textului Conceptului strategic al Aliantei adoptat in 1991, se aprecia ca
strategia NATO va ramane indeajuns de supla pentru a putea tine seama de orice
noua evolutie a situatiei politico-militare, mai ales de progresele
inregistrate in procesul afirmarii unei identitati europene de securitate,
precum si de schimbarile care ar interveni in riscurile de securitate pentru
Alianta. Se preciza ca, pentru aliati, Conceptul strategic va sta la baza
actiunilor ulterioare privind politica de aparare a Aliantei, conceptele sale
operative, dispozitivele de forte conventionale si nucleare si sistemul
colectiv de planificare a apararii.
In 1997, liderii
NATO au fost de acord cu reexaminarea si actualizarea Conceptului, astfel incat
acesta sa reflecte schimbarile din Europa survenite de la adoptarea lui, dar au
reconfirmat, in acelasi timp, hotararea Aliatilor privind apararea colectiva si
legatura transatlantica si oferind garantia ca strategia NATO este adaptata
complet la provocarile secolului XXI. In cadrul Aliantei s-au depus eforturi
deosebite pentru incheierea analizei noului mediu strategic de securitate si
revizuirea corespunzatoare a conceptului, pana in momentul inceperii
Summit-ului de la Washington, in aprilie 1999. Aprobarea Conceptului a
necesitat consensul, in privinta continutului si a limbajului acestui document,
din partea tuturor tarilor membre ale Aliantei. Conceptul Strategic al NATO
aprobat la Washington in 1999 largea aria de interventie a Aliantei,
diversifica misiunile si functiile ei, accentuand astfel caracterul NATO de
organizatie de securitate si aparare.
Conceptul Strategic, fiind declaratia oficiala a
scopurilor si functiilor NATO si reprezentand, la cel mai inalt nivel, cadrul
instructiunilor asupra mijloacelor politice si militare care trebuie folosite
pentru atingerea obiectivelor sale, confirma, in varianta sa din 1999, faptul
ca scopul esential si durabil al Aliantei este acela de a garanta libertatea si
securitatea membrilor sai prin mijloace politice si militare. El afirma
valorile democratiei, drepturilor omului si literei legii si exprima angajamentul
Aliatilor nu numai fata de apararea comuna, ci si fata de realizarea pacii si
stabilitatii zonei euro-atlantice extinse.
Conceptul
strategic adoptat la Washington in 1999 defineste si el, in capitole distincte:
obiectivul si misiunile Aliantei, bazate pe securitate, consultare,
descurajare si aparare, gestionarea crizelor si parteneriat; perspectivele
strategice determinate de un mediu strategic in evolutie si de amenintarile
si riscurile la adresa securitatii; modul de abordare a securitatii in secolul
XXI, incluzand, ca elemente esentiale legatura transatlantica, mentinerea
capacitatilor militare ale Aliantei, Identitatea Europeana de Securitate si
Aparare, prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor, parteneriat,
cooperare si dialog, precum si extinderea si controlul armamentelor, dezarmarea
si non-proliferarea; orientari pentru fortele Aliantei, cu referire la
principiile Strategiei Aliantei, dispozitivul Fortelor Aliantei pentru a
raspunde cu eficacitate la exigentele intregii game de misiuni impuse de
caracteristicile fortelor conventionale si nucleare.
Chiar daca, in
general, institutiile nu sunt dispuse totdeauna sa revada documentele pe care
le considera fundamentale, NATO a demonstrat ca a fost deschisa modificarii
strategiei sale pentru a reduce permanent distanta dintre conceptia strategica
si realitate.
Cvenimentele de la 11 septembrie 2001 si 11 martie 2004, operatiunile din Afganistan si Irak, mentinerea unor stari conflictuale in spatiul ex-iugoslav, implicarea NATO in combaterea terorismului, prefigurarea unei noi Aliante reflectata, printre altele, si de transformarea Comandamentului Aliat pentru Europa intr-o alta structura, denumita Comandamentul Aliat pentru Operatiuni, si crearea Fortei de Reactie NATO, cat si largirea Aliantei cu alte 7 state membre, printre care si Romania, la 29 martie 2004, sunt elemente suficiente sa credem ca la Summit-ul de la Istanbul, din iunie anul acesta, Alianta Nord-Atlantica va adopta un nou Concept Strategic.
Niciodata, in
intreaga sa istorie, Alianta Nord-Atlantica nu a ramas cramponata de principii
si concepte care nu mai corespundeau realitatilor. Inca de la infiintare, NATO
nu a dovedit numai putere si solidaritate, ci si o imensa capacitate de
adaptabilitate, realism si flexibilitate, comportandu-se ca o adevarata
organizatie de securitate. Summit-ul de la Istanbul va consemna, desigur, o
astfel de realitate si va reconfigura, cu realism si responsabilitate,
inceputul unei noi fizionomii a celei mai puternice forte politice, militare si
de securitate care a existat vreodata pe aceasta planeta. Din aceasta forta a
democratiei si valorilor societatii omenesti face parte, =de jure si de
facto, incepand cu acest an, si Romania.
Dr.
Constantin MOSTOFLEI
Centrul
de Studii Strategice de Aparare si Securitate