Exista, la noi, o
foarte interesanta filosofie a chibzuirii timpului si a respectarii
aproximative a orei exacte, care isi gaseste sorgintea mai degraba in perceptia
taranului roman – agricultor cu vechime – asupra timpului. Scurgerea orelor, a
zilelor, a lunilor si a anilor, din punctul sau de vedere, tinea de obisnuitele
si necesarele etape in cultivarea pamantului si strangerea recoltelor,
masurabile in anotimpuri. Pentru taranul roman, folosind o formula consacrata
de Marin Preda, timpul avea mereu rabdare…
Intr-o tara in
care ceasul a patruns tarziu, fiind socotit multa vreme o inventie prea
costisitoare si dificil de priceput – cu exceptia Transilvaniei unde, mai ales
in cetatile importante ale sasilor, imense orologii impodobeau de timpuriu
turnuri inalte, amintind tuturor, prin sunete puternice, scurgerea inexorabila
a orelor, a jumatatilor sau sferturilor de ceas – obiectul ca atare cu greu a
putut impune mentalitatea cheltuirii cu folos a timpului si respectarea
termenelor asumate. Iar daca am fi foarte sinceri cu noi insine, am constata ca
nici astazi nu suntem atat de aproape pe cat ne-am dori de formula anglo-saxona
Time is money pe care o rostim adesea, fara a-i pricepe spiritul.
S-ar parea ca
armata este, prin excelenta, institutia care ar trebui sa conserve cel mai bine
respectul fata de ora exacta, dar probabil ca se va fi contaminat si ea de
tarele sistemului social din care face parte si in care evolueaza (iar
observatia nu vizeaza doar tranzitia pe care o traversam, precum insetatii
desertul, caci fenomenul isi are radacini mai adanci in istorie), fiindca
altminteri este greu de inteles cum a proliferat, tocmai in armata, sistemul
fixarii „in cascada“, pe categorii de personal, a unor ore diferite pentru
adunare si inceperea aceleiasi activitati sau fixarea unor termene de executie…
gata expirate. „Cand trebuie finalizat acest proiect?“, intrebi. „Ieri“,
ti se raspunde, smechereste, zambind, sau, dupa caz, cu o sobrietate atent
studiata. E zor mare, dar termenul, de fapt, nu exista. In consecinta, unii
sefi stabilesc, constient sau nu, termene de executie iluzorii, iar
subordonatii incearca solutii acceptabile pentru intervale de timp pe care
realitatea, de cele mai multe ori, le impune de la sine. Alteori, nu pare a fi
suficienta o ora luata in avans pentru ca toti participantii sa se adune,
intr-un tarziu, pentru o activitate fixata cu ceva vreme inainte, care, de
aceea, trebuie sa debuteze cu o intarziere pe care mucalitii au denumit-o
„pauza de inceput“.
Imi amintesc ca,
in anii liceului militar, asadar inainte de 1989, profesorii si instructorii il
admirau pe un general caruia i se dusese buhul pentru ca respecta cu strictete
programul stabilit. Se spunea, adesea, ca s-ar putea potrivi ceasul dupa el.
Dar nedisimulata admiratie venea, in fapt, din observarea exceptiei, iar
nu a regulii. Trist, dar adevarat: generalul „Ora exacta“ era o aparitie
insolita in mediul kaki!
S-a vorbit despre
punctualitate ca fiind politetea regilor. La noi, desi ea va fi coborat, intre
timp, treptele tronului, pesemne ca se va fi intepenit iremediabil pe undeva.
Primul rege al romanilor, Carol I, un neamt crescut in respectul timpului
utilizat cu folos si pentru care punctualitatea era sfanta, obisnuia sa le
ofere ceasornice tinerilor care il vizitau la Sinaia, in Castelul Peles,
amintindu-le, astfel, de cele doua principii care ii guvernasera viata si
domnia.
Astazi insa, saci
cu ceasuri de-am avea la indemana si tot cred ca n-am putea compensa dispretul
nostru, nascuti si crescuti in aproximatie, fata de termene si ora exacta – ora
care bate intotdeauna pentru altii, dar niciodata pentru noi insine.
Capitan Florin Sperlea