Profesor dr. la Universitatea Nationala de Aparare, colonelul Ion Dragoman se ocupa in acest articol de problema complexa a legaturilor care exista intre militari si dreptul la viata. Autorul abordeaza acest subiect nu numai pentru ca este esential in ansamblul existentei umane, dar si pentru ca are legaturi profunde si subtile cu profesia de militar, asa cum o demonstreaza victimele uzului de violenta armata, inclusiv reclamatiile familiilor unor militari care si-au pierdut viata in timpul operatiunilor militare, reclamatii la adresa ministerelor apararii care n-ar fi luat toate masurile necesare in scopul protectiei vietii celor trimisi sa lupte pentru tara lor.
Se stie ca armata este instrumentul
de forta prin care societatea isi apara interesele nationale de pericolele
externe. Se stie, de asemenea, ca militarii, ca gestionari si utilizatori ai
mijloacelor violentei armate, sunt indrituiti sa-si foloseasca armele in timp
de razboi. Dar utilizarea chiar in conditii de legalitate a armelor presupune
suprimarea dreptului la viata al inamicului; pe de alta parte, participand la
ostilitatile armate, militarii sunt expusi la pericolul pierderii propriei
vieti caci, la randul sau, inamicul are dreptul legal de a-si distruge
adversarul. Iata de ce, esenta disciplinei militare consta in executarea
ordinelor si indeplinirea misiunilor chiar in situatia cand viata combatantului
este pusa in pericol. In „Al doilea tratat despre carmuire", din
1689, John Locke arata ca practica obisnuita
a disciplinei militare, care are drept scop conservarea armatei si, prin
aceasta, a intregii comunitati, necesita o supunere absoluta fata de ordinele
superiorilor, iar a nu te supune sau a contesta cele mai primejdioase si mai
lipsite de ratiune ordine inseamna chiar moartea. Asa se face ca sergentul
poate ordona unui soldat sa marsaluiasca pana la gura unui tun, iar generalul il poate condamna la moarte pentru
ca nu a executat ordinele cele mai disperate. Caci o asemenea ascultare oarba –
conchide Locke – este necesara scopului pentru care comandantul are puterea
aceasta absoluta si discretionara si anume conservarea atat a fortelor proprii,
cat si a intregii societati nationale pe baza ratiunilor practice ale artei
militare.
Necesitatea invingerii instinctului de
aparare a propriei vieti si a sentimentului ca viata umana (chiar si a
dusmanului) trebuie protejata a fost inteleasa de catre state atunci cand au
conceput regulamentele militare. Ca sa dam un singur exemplu, Regulamentul
Serviciului Interior pentru trupele de toate armele din anul 1921
arata ca ostasul „trebuie sa fie gata a-si jertfi viata pentru Tara si Tron
in orice imprejurare", iar „camaraderia cere ca ostasii sa se
respecte intre ei, iar in caz de pericol si mai ales in lupta sa se ajute unul pe altul sacrificandu-si
chiar viata".
Aceasta „uitare" a dreptului de
viata ce trebuie sa-i caracterizeze pe militari este atat de importanta in
profesia respectiva incat a fost introdusa in textul legal al juramantului
militar. Constitutia prevede ca toti cei care indeplinesc functii publice
civile sau militare depun juramantul cerut de lege. Insa nici un juramant al
unui functionar sau demnitar public civil nu contine in textul sau si cerinta
sacrificarii propriei vieti. Spre exemplu, in juramantul depus de politisti se
face referire la respectarea Constitutiei, a drepturilor si libertatilor
fundamentale ale omului, la
aplicarea in mod corect si fara
partinire a legilor tarii, la indeplinirea cu raspundere si buna credinta a
indatoririlor ce le revin potrivit functiei si la pastrarea secretului
profesional. In schimb, textul Juramantului militar este urmatorul: „... Jur credinta patriei mele
Romania. Jur sa-mi apar tara, chiar
cu pretul vietii. Jur sa respect legile tarii si regulamentele".
Dincolo de aceasta specificitate in caz de
razboi, dreptul la viata al militarilor in timp de pace are aceeasi
semnificatie ca pentru orice cetatean si orice fiinta umana, fiind inerent
persoanei militarului din moment ce e ocrotit prin lege. Aceasta inseamna ca
este doar o idee preconceputa, intrata in folclorul militar, ca superiorul ar
putea utiliza arme de foc impotriva subordonatului care nu-i executa ordinele.
Nici chiar in timp de razboi, un comandant nu poate sa suprime viata celui care
da dovada de insubordonare grava din moment ce are la dispozitie mecanismele
legale de trimitere in judecata unui tribunal militar. Aceasta inseamna ca
pedeapsa cu moartea este interzisa si pentru cele mai grave delicte militare.
De altfel, Protocolul nr. 6
privind abolirea pedepsei cu moartea, adoptat in, sistemul Conventiei
europene a drepturilor omului, in 1983, prevede ca un stat poate sa
introduca in legislatia sa pedeapsa cu moartea pentru acte savarsite in timp de
razboi sau de pericol iminent de razboi, dar ca o asemenea pedeapsa nu va fi
aplicata decat in cazurile prevazute de aceasta legislatie si conform
dispozitiilor sale; mentionam ca in Romania nu exista o legislatie care sa
introduca pedeapsa cu moartea nici macar in timp de razboi, ceea ce este inca o
dovada a lipsei oricarui fundament juridic
prejudecatii ca un comandant poate face uz de arma impotriva
subordonatului care nu-i executa ordinele in fata frontului. Sa subliniem si
faptul ca militarii au dreptul la viata si in cazul caderii in mainile
adversarului, asa cum prevede Conventia a III-a de la Geneva privind
tratamentul prizonierilor de razboi.
Ar putea parea paradoxal ca
militarii, ca gestionari ai mijloacelor violentei armate, au obligatia de a
respecta dreptul la viata in conditiile in care este unanim admis si cunoscut
ca razboiul, care face parte din
meseria lor, inseamna moarte si distrugere. Paradoxul isi are sursa in
necunoasterea legislatiei nationale si internationale. Astfel, legislatia
nationala ne demonstreaza ca militarii, ca detinatori ai puterii publice, sunt
in toate imprejurarile aplicatori de legi, ceea ce inseamna ca ei nu actioneaza
discretionar, ci in baza legii, chiar si atunci cand aduc atingere dreptului la
viata al semenilor lor. Iar legislatia internationala a dreptului conflictelor
armate a consacrat chiar un principiu al securitatii si inviolabilitatii
persoanei in timp de razboi, in sensul ca atacurile trebuie indreptate numai
impotriva combatantilor adversarului, nu si impotriva persoanelor care nu
participa la ostilitati (civililor) sau nu mai participa la ostilitati (raniti,
bolnavi, naufragiati, prizonieri); evident ca acest principiu se aplica in
stransa corelatie cu alte principii ale dreptului conflictelor armate, precum
acela al discriminarii, al proportionalitatii, al limitarii metodelor si mijloacelor de lupta sau al protectiei
victimelor. In acelasi sens vorbesc si regulamentele (manualele, doctrinele)
militare romanesti ale ultimilor ani despre discriminarea tintelor si
angajamentul selectiv de precizie, despre importanta si rolul regulilor de
angajare sau despre faptul ca un curs al actiunii militare este viabil doar
daca respecta, intre altele, si dreptul conflictelor armate.
Adevarul este ca dreptul la viata face
parte din acel „nucleu dur" al drepturilor omului care nu pot fi violate
sub nici un pretext si care sunt aplicabile nu numai in timp de pace, dar si in
caz de pericol public care ameninta viata natiunii, cat si in caz de razboi sau
de amenintare la adresa independentei sau securitatii statale. Iata de ce fortele
armate, ca gestionare ale mijloacelor violentei armate, trebuie sa stie ca
dispozitiile derogatorii ale instrumentelor de protectie a drepturilor omului
nu au efect asupra acestei esente a umanitatii care este „nucleul dur",
deoarece utilizarea clauzelor derogate nu trebuie sa fie incompatibila cu
celelalte obligatii pe care statele le au potrivit deptului international. Este
motivul pentru care militarii trebuie
sa cunoasca si sa aplice reglementarile privind drepturile omului in situatii
de criza si razboi, ei avand
prerogative importante in acest domeniu.
Trebuie amintite in acest sens
dispozitiile pertinente ale Protocolului aditional I din 1977 la
Conventiile de la Geneva pentru protectia victimelor de razboi care, in
articolul 52, interzic atacurile nediscriminate, iar in articolele 57 si 58
prevad masurile de precautie ce se impun a fi luate in operatiile militare
ofensive sau defensive, articolul 85 calificand drept crima de razboi lansarea
intentionata a unui atac fara discriminare, atingand populatia civila,
cunoscand ca acest atac va cauza pierderi de vieti omenesti excesive fata de
avantajul militar concret si direct asteptat. Desi armata, intr-o societate
democratica, nu poate decide asupra utilizarii
mijloacelor militare (aceasta decizie fiind, atat la nivel intern, cat
si international atributul unor organisme politice special abilitate), ca
institutie specializata in managementul violentei ea trebuie sa se asigure ca
va actiona profesional, nelasand nici o posibilitate de comitere a crimelor de
razboi ori a unei omucideri arbitrare.
Intre multele cazuri solutionate de
Curtea Europeana a Drepturilor Omului
exista cateva cu semnificatii deosebite in ceea ce priveste necesitatea respectarii dreptului la viata in
operatiunile militare. Astfel, in cazul McCann si altii contra Regatului Unit
al Marii Britanii si Irlandei de Nord, referitor la tirurile mortale ale
soldatilor britanici asupra a trei membri ai IRA banuiti de pregatirea unui
atentat terorist cu bomba in Gibraltar, Curtea a stabilit, in 1995, ca
obligatia de a proteja dreptul la viata implica efectuarea unei forme de
ancheta eficienta atunci cand recurgerea la forta de catre agentii de stat a
dus la moarte de om; ea a cercetat nu numai premeditarea omuciderilor, nu numai
daca forta utilizata era strict proportionala cu protejarea vietii, ci si daca
operatiunea a fost pregatita, condusa si controlata, astfel incat sa reduca la
minimum, in masura posibilului, recurgerea la mijloace mortale. De aceea,
Curtea a admis ca militarii credeau, pe buna dreptate, ca trebuiau sa traga in
suspecti pentru a-i impiedica sa declanseze bomba si sa provoace astfel
importante pierderi de vieti omenesti; recurgerea la forta, definita in
articolul 2 al Conventiei europene a drepturilor omului, poate sa se justifice
atunci cand se bazeaza pe o convingere cinstita, considerata, pentru motive
bine intemeiate, ca valabila, dar care se dovedeste ulterior a fi gresita. Pe
de alta parte, Curtea a fost convinsa ca nu s-a tinut suficient cont de
posibilitatea ca evaluarile serviciilor de informatii sa fie gresite;
autoritatile trebuiau, prin insasi obligatia lor de a respecta viata, sa
evalueze cu cea mai mare prudenta informatiile inainte de a le transmite unor
soldati care folosesc in mod automat armele pentru a ucide. Un asemenea act
reflex n-a fost indeplinit cu toate precautiile in manevrarea armelor de foc,
desi am fi in drept sa-l asteptam din partea unor persoane responsabile de
aplicarea legilor intr-o societate democratica, chiar si atunci cand este vorba
de teroristi periculosi.
Ceea ce e important sa intelegem din hotararea CEDO nu e neaparat sentinta, ci, mai ales, semnificatia lipsei de precautie si planificarea, coordonarea, organizarea si controlul unei operatiuni militare care are drept miza dreptul la viata. Ca sa nu mai spunem ca unele procese ale revolutiei din decembrie 1989 din Romania si ale mineriadelor ce au urmat au aceeasi semnificatie: comandantii militari, cu sprijinul consilierilor juridici, trebuie sa vegheze permanent la respectarea drepturilor omului in situatii de criza si de conflict armat, astfel incat mijloacele violentei armate sa fie utilizate cel mult in spiritul restrictiilor impuse de legislatia militara nationala si de instrumente juridice internationale, de drepturile omului, in care dreptul la viata detine primul loc.
Maior
Vasile Roman
Capitan
Mircea Batschi