* Cosmin Avadanei,
Timisoara. Dezvaluirile din culisele razboaielor apar relativ tarziu,
cand numai istoria mai poate acuza. Sunt insa si exceptii, una fiind chiar cea
despre care ne cereti amanunte: cazul generalului american Frederich Franks. El
este relatat pe larg de colonelul Adolph Carlson intr-un studiu intitulat “Un
capitol nescris inca: managementul informational si problema razboiului de
comanda”. Cele patru zile ale Furtunii Desertului, din februarie
1991, au fost pentru majoritatea americanilor un remarcabil succes militar. A
fost aproape un soc – arata Carlson – cand, la un an dupa evenimente,
publicistul Tom Donnely de la Army Times a dezvaluit ca structura de
comanda fusese sfasiata de dispute privind modul in care ar fi trebuit purtat
razboiul, iscate intre comandantul operatiunilor, generalul Norman Schwarzkoph,
si comandantii fortelor subordonate. Principala tinta a frustrarii lui
Schwarzkoph a fost generalul Frederich Franks, comandantul Corpului VII, care
“nu s-a dovedit destul de agresiv in atacul Garzilor Republicane irakiene”.
Schwarzkoph a scris despre acest lucru in memoriile sale, publicate in
octombrie 1992. El descrie planul lui Franks ca fiind prea precaut, mergand
prea greu. In iunie 1993, colonelul in retragere James Burton a publicat un articol
in care a afirmat ca manevra deloc rapida a lui Franks era rezultatul
increderii lui intr-o dogma depasita de razboiul modern. Franks nu s-a racordat
la realitatile campului de lupta din cauza ca a dat prea mare atentie
sincronizarii unitatilor de sub comanda sa, ceea ce a dus la manevre greoaie,
permitand Garzii Republicane irakiene sa scape. Alte critici au venit si din
partea generalului Bernard Trainor. Dincolo de amanuntele tehnice, cred ca
trebuie retinut ca aceste critici arata spiritul deschis in care militarii
americani inteleg sa abordeze problemele militare, chiar si in conditiile unui
succes general, asa cum a fost cel impotriva Irakului.
* Ionela
Ionita, Bucuresti. Ne intrebati daca exista vreun
studiu sociologic privind familiile in care unul din parteneri este militar de
cariera. Nu, nu exista asemenea studii, care sa priveasca viata de familie in
toata complexitatea sa. Sectia de Sociologie din S.M.G. a facut un studiu
asupra conditiei sotiilor de militari. Este un inceput care merita continuat.
Cred ca v-ati facut o parere gresita despre familiile respective. Vreau sa va
spun ca nu trebuie sa va inchipuiti ca familia unui militar este ca o cazarma
in care, dimineata, se da desteptarea cu goarna. Ca unul care m-am ocupat de
cateva mari familii militare, tin sa va asigur ca viata acestora se desfasoara
ca in orice alta familie. Adica in normalitatea ei. Cred ca stiti ca Mircea
Eliade s-a nascut intr-o familie de militari, tatal sau fiind ofiter. In
magnificele sale Memorii exista
secvente minunate din anii copilariei, in mijlocul familiei. Iata cum evoca
Mircea Eliade figura tatalui sau: ...Tata nu era un expansiv. El, atat de
prolix si de pisalog cand era vorba sa ne „faca morala” (cum ii placea lui sa
spuna), amutea de cate ori ne aflam in situatii noi si delicate, oarecum in
afara raporturilor de familie. Ne asezam pe un tapsan; tata isi scotea chipiul,
isi stergea fruntea cu batista, apoi incepea sa-si rasuceasca mustata, zambind
prelung. Il ghiceam ca este multumit si-i puneam tot felul de intrebari. Uneori
ii puneam acele intrebari pe care stiam ca le asteapta de la baietii lui. Stiam
ca ne considera inteligenti si inzestrati cu tot felul de talente.(...) Era
fericit cand, ascultand intrebarile, isi verifica inca o data increderea in
inteligenta noastra. Dar raspundea totusi succint, aproape monosilabic, uneori
incurcat...
Fara
indoiala, nu aceasta este atmosfera care m-a impresioant cel mai mult din
excelenta carte a lui Eliade, ci forta cu care m-a facut sa ma gandesc la ceva
care de obicei e departe de preocuparile noastre: conditia familiilor de
militari. In anii de liceu am citit cu multa admiratie cartea lui Jean Bart, el
insusi ofiter, nascut intr-o familie de ofiteri. Ceva mai incoace in timp am
descoperit ca si Constantin Argetoianu a facut parte dintr-o familie de
militari. Memoriile sale au cateva pasaje cu adevarat remarcabile despre
familia sa, dar si a altor ofiteri. Nu s-ar putea spune ca a iertat pe cineva! Dar cred ca am lungit vorba, asa ca va invit
sa-i cititi cel putin pe cei amintiti aici. N-aveti ce pierde!
* Cristian
Maruntelu, Bucuresti. Ei, da, iata un subiect care ar merita sa-si
gaseasca locul si in paginile unei reviste de psihologie si sociologie
militara: tigara! Daca astazi armatele au trecut la masuri drastice impotriva
fumatorilor, au fost totusi vremuri cand tigarile erau la mare pret, fiind
incluse chiar in, ca sa zic asa, „ratia” soldatului. In analele vietii
romantice a militarilor putine lucruri capabile sa inspire pasiune sexului
barbatesc ocupa un loc mai proeminent decat cel ce revine tigarilor. Tigara
genera o atmosfera de camaraderie pe care nu o puteai gasi nicaieri. Militarii
din transeele razboaielor stiu cat de important era un muc de tigara, care
ardea din mana in mana pana la ultima farama de tutun. Apoi, ofiterii, ce mai,
ei nu scapau niciodata prilejul, pe la baluri sau tot felul de sindrofii, sa-si
etaleze tigarile cu tot arsenalul de rigoare – tabachere din aur, porttigarete,
trabucuri etc. A fost odata!.. Provocarea dumneavoastra fiind lansata, sa vedem
cine se incumeta la un asa subiect! Pariez ca va fi un fumator inveterat.
Rubrica
realizata de colonel Dumitru Roman