Universitatea
Nationala de Aparare
Fortele
armate au facut adesea exceptie de la reglementarile comune aplicabile tuturor
cetatenilor, iar militarii si-au normat in mod voluntar statutul prin care li
se ofera prerogative speciale in indeplinirea functiilor lor sociale dar, in
acelasi timp, le sunt restrictionate si chiar anulate anumite drepturi si
libertati. Aceasta pare a fi cauza pentru care persista inca intrebari in
domeniul aplicarii drepturilor omului in fortele armate: care sunt drepturile
omului de care se poate bucura personalul militar? Ce implicatii au pentru
viata militara drepturile nederogabile garantate de Conventia Europeana a
Drepturilor Omului, asa cum sunt dreptul la viata (cu exceptia actelor legale
de razboi), interzicerea torturii sau tratamentelor inumane ori degradante,
interzicerea sclaviei si servitutii sau protectia impotriva retroactivitatii
legii penale? Care sunt restrictiile ce pot fi impuse legal asupra altor
drepturi fundamentale ale militarilor, precum libertatile de deplasare,
gandire, constiinta, religie, exprimare si asociere sau drepturile la viata
privata si la un proces just? Cum ar trebui aplicat principiul nediscriminarii
in cadrul fortelor armate? N-ar fi deloc exagerata afirmatia ca raspunsurile la
astfel de intrebari asigura eficacitatea militara. Putem filozofa asupra
acestor intrebari, dar mult mai eficient e demersul de a gasi raspunsuri clare
si precise prin examinarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului, precum si
a jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Teoretic,
nu exista motive de discriminare intre militarii profesionisti si militarii in
termen. Chiar daca s-ar invoca faptul ca profesionistii au ales in mod
deliberat cariera militara stiind ca
aceasta presupune prin insasi natura sa o anume disciplina si anumite
responsabilitati, in timp ce militarii in termen sunt obligati legal sa-si
indeplineasca serviciul militar in interes national, drepturile fundamentale
sunt guvernate de dreptul public si nu sunt dependente de un contract care sa
le asigure aplicarea ori limitarea exercitarii lor. Pentru unele drepturi
fundamentale nu exista motive de discriminare nici intre civili si militari,
deoarece ele sunt sacrosante chiar si in timp de razboi sau in cazul altui
pericol public care ameninta viata natiunii, cand statele sunt autorizate sa ia
masuri derogatorii de la obligatiile prevazute in Conventie, dar numai in limita
stricta in care situatia o cere si cu conditia sa nu fie in contradictie cu
alte obligatii ce decurg din dreptul international. Acest „nucleu dur" al
drepturilor omului include: dreptul la viata; interzicerea torturii si a
pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante; interzicerea sclaviei si
servitutii; protectia impotriva efectelor retroactive ale legilor penale1, dreptul
la respectarea proprietatii private; si dreptul la casatorie si intemeierea
unei familii2.
Adevarul
este ca nu toate drepturile militarilor au facut pana in prezent obiectul unor
sentinte ale Curtii de la Strasbourg; asa se face ca exemplele care urmeaza
sunt prezentate din jurisprudenta3 instantei europene
specializate in apararea drepturilor omului, care intervine in cazurile aduse
in fata ei de indivizi, obligand statele care si-au incalcat obligatiile conventionale sa-si schimbe legislatia sau
practica judiciara. Astfel, sentintele Curtii Europene a drepturilor omului
devin o valoroasa sursa de informare asupra diferitelor sisteme juridice
existente pe continent, inclusiv in domeniul dreptului militar, deoarece, in fiecare caz in parte,
instanta analizeaza legislatia militara interna din perspectiva dreptului
european.
Interzicerea torturii si a tratamentelor inumane
Interzicerea
oricarui tratament contrar articolului 3 al Conventiei este absoluta, dar pot
aparea oricand cazuri de rele
tratamente in armatele europene, constand mai ales in terorizarea recrutilor de catre „veterani",
practica tolerata si, din pacate, uneori incurajata de ofiteri si subofiteri
pentru a-i „cali" si „disciplina" pe tinerii neacomodati inca la
serviciul militar. Dupa ce cu ani in
urma a fost o problema pentru tari precum Franta, Spania si Marea Britanie, in
zilele noastre ea este inca practicata mai
ales in estul si centrul Europei, in special in Ucraina, Polonia4 si Rusia5, unde
imbraca forma corvezilor militare, hartuirii, abuzurilor, cruzimii pana aproape
de tortura, astfel incat unii recruti sunt determinati sa se sinucida6. Trebuie
sa amintim ca intreaga responsabilitate pentru aplicarea legilor in unitatile
militare apartine comandantilor, inclusiv in ceea ce priveste drepturile omului
sau sanatatea recrutilor, fapt pentru care trebuie revizuita constant atat cultura juridica a ofiterilor, cat si
perfectionarea cunostintelor de drepturile omului printre subofiteri si
soldati, revederea programelor de
instructie a militarilor in termen si imbunatatirea conditiilor de viata ale
acestora.
Se intelege
de la sine ca relele tratamente sunt inacceptabile intr-o societate democratica
si ca structurile militare au tot interesul in prevenirea unor astfel de
abuzuri. Este vital, de aceea, nu numai ca soldatii sa fie informati asupra
drepturilor dar, mai ales, ca in formarea si instruirea cadrelor militare sa li se reaminteasca
faptul ca statele s-au angajat sa respecte si sa faca respectate drepturile
omului in toate imprejurarile, spre exemplu prin punerea la dispozitie a
manualelor sau codurilor de comportament. Pentru ca soldatii sa poata raporta
relele tratamente pe care le-au suportat, iar cei vinovati sa fie pedepsiti, nu
e suficienta interventia superiorilor militari, ci sunt necesare organisme de
supraveghere independente, nesupuse controlului ierarhic specific institutiei
militare; in acest sens, poate ar fi util sa se examineze rolul Avocatului
Poporului, in unele tari existand o astfel de institutie cu responsabilitati
speciale pentru armata, ca in Germania, iar in state precum Spania, Finlanda
sau Polonia, Ombudsman-ul (Avocatul Poporului) avand nu numai dreptul de
a primi plangeri, ci si de a inspecta bazele si cazarmile militare, chiar si in
strainatate. Si reabilitarii psihologice a victimei relelor tratamente trebuie
sa i se dea atentie, eventual prin acordarea unei pensii militare in cazul in
care vatamarea a fost grava.
Sistemele
juridice ale statelor europene contin diferente semnificative in ceea ce
priveste procedura militara disciplinara si penala. In lipsa unui studiu pe
aceasta tema, vom mentiona in continuare doar principiile identificate de
Curtea Europeana a Drepturilor Omului, care se aplica tuturor celor 44 de
state-membre ale Consiliului Europei. Potrivit articolului 5 al Conventiei, o
persoana poate fi privata de libertate numai in conditiile prevazute de legea
interna7 si poate fi detinuta legal numai in cele sase cazuri
prevazute in Conventie. Pentru militari au o semnificatie deosebita urmatoarele
conditii: orice persoana arestata sau
retinuta trebuie sa fie informata asupra motivelor arestarii si sa fie adusa in
fata unui judecator sau a unui alt magistrat imputernicit de lege sa exercite
functii judiciare si are dreptul sa fie
judecata intr-un termen rezonabil; o persoana privata de libertate are
dreptul sa introduca recurs in fata unui tribunal care sa se pronunte asupra
legalitatii detinerii sale in cel mai
scurt timp, precum si dreptul la reparatii in caz de arestare si detinere in
conditii contrare dispozitiilor articolului 5.
Protectia
dreptului la libertate s-a concentrat intai de toate, in cazul militarilor,
asupra „arestului strict", ca masura disciplinara, sau a detentiei
provizorii inainte de implicarea instantelor militare. „Arestul strict"
constituie o privare de libertate numai daca militarul este incuiat intr-o
celula, in timp ce „arestul simplu", constand in consemnarea in cazarma,
nu a fost considerat ca fiind o privare de libertate8. De aceea,
un ofiter desemnat sa investigheze o fapta ilicita sau sa-si asume
responsabilitati pentru deciderea detentiei unui soldat nu poate lua parte la
urmarirea penala sau judecarea9 cauzei. In
ceea ce priveste dreptul la un proces just, garantat de articolul 6 al
Conventiei, cazurile prezentate in fata Curtii de la Strasbourg contineau in
principal plangeri vizand lipsa de impartialitate si independenta instantelor
militare, in special a celor din Belgia10 si din Marea Britanie11. Astfel,
Legea britanica din 1955 asupra armatei a acordat un rol important ofiterului
cu urmarirea penala („convening officer"), responsabil cu trimiterea in
judecata instantelor militare a
subordonatilor sai, dar fara a avea pregatire juridica; acelasi ofiter
indeplinea si rolul de a confirma actele procesuale („confirming officer")
deoarece sentinta curtii martiale nu intra in vigoare decat daca era confirmata
de acel ofiter atat in ceea ce priveste incadrarea juridica, cat si durata
pedepsei. Deoarece Curtea Europeana a
Drepturilor Omului a statuat ca aceasta
reprezinta o violare a dreptului la un
tribunal independent si impartial, Marea Britanie si-a schimbat legislatia
militara, dar reforma din 1996 a fost din nou criticata la Strasbourg pentru
alte considerente procedurale12. Mai multe procese au fost intentate si impotriva
Turciei, ele referindu-se in special la independenta si impartialitatea
curtilor martiale sau tribunalelor militare care au judecat civili13.
Libertatea de gAndire, de constiint= si de religie
In
principiu, toate armatele garanteaza libertatea religiei si exista o lunga
traditie a asistentei religioase in fortele armate. Trebuie facuta insa
distinctia intre practicarea normala a propriei religii si predicarea unei
religii credinciosilor de alt rit. Curtea de la Strasbourg a hotarat, spre
exemplu, ca n-a fost violat articolul 9 al Conventiei cand un capitan turc, indeplinind
functia de director al unui departament juridic, a fost obligat sa se
pensioneze pentru „opinii fundamentaliste ilegale", fiind, de fapt, membru
activ al unei secte religioase14. Instanta
a subliniat in special ca prin alegerea carierei militare ofiterul acceptase de
bunavoie un sistem de disciplina militara, care prin natura sa implica
posibilitatea impunerii de restrictii anumitor drepturi si libertati membrilor
fortelor armate si care nu pot fi impuse civililor. Deci autoritatile nationale
competente pot adopta, pentru uzul propriilor armate, regulamente militare prin
care sa se interzica un comportament sau altul, in special atitudinea
nefavorabila fata de ordinea care reflecta cerintele serviciului militar. De
altfel, reclamantul in cauza n-a contestat ca, in limitele impuse de viata
militara, putea sa-si indeplineasca obligatiile ce constituiau formele normale
prin care mahomedanii isi practica religia; de exemplu, i se permitea, mai
ales, sa se roage de cinci ori pe zi si sa-si indeplineasca indatoririle
religioase cum ar fi postul de Ramadan sau deplasarea la moschee pentru rugaciune, in fiecare vineri.
Libertatea de expresie
Obligatia
militarilor de a fi rezervati in ceea ce priveste comunicarea propriilor idei
in afara institutiei este traditionala, la fel ca si dreptul la libertatea de
expresie in cadrul unitatilor militare, astfel incat in special criticarea
ierarhiei militare este adesea repudiata din punct de vedere disciplinar. De
aceea, nu este inutil sa se sublinieze ca libertatea de expresie garantata de
articolul 10 al Conventiei se aplica si militarilor la fel ca oricaror indivizi
aflati sub jurisdictia statelor europene. Asa cum a statuat Curtea Europeana a
Drepturilor Omului, „articolul 10 nu trebuie sa se opreasca la portile cazarmilor"15,
inclusiv atunci cand este vorba despre predicarea religiei16.
Totusi, sistemul propriu de functionare a unei armate este greu de imaginat
fara norme juridice destinate sa previna unele abateri disciplinare ale
militarilor spre exemplu, exprimarea in cadrul documentelor scrise17.
Trebuie avute in vedere, de asemenea, caracteristicile speciale ale vietii
militare, precum si indatoririle si responsabilitatile specifice ale fortelor
armate18, subliniind ca dreptul la
libertatea de expresie este intr-o stransa legatura cu asociatiile de militari19.
De altfel, chiar articolul 10 al Conventiei prevede ca exercitarea libertatii
de expresie comporta datorii si responsabilitati si poate fi supusa unor
formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege si
considerate ca masuri necesare pentru
apararea securitatii nationale intr-o societate democratica.
Libertatea de reuniune pasnic= si de asociere
Spre
deosebire de articolele 9 si 10 ale
Conventiei, articolul 11 este singurul din intregul document care prevede, in
paragraful 2, in mod expres, ca „nu sunt interzise anumite restrictii legitime
care sa fie impuse exercitarii dreptului la libertatea de reuniune pasnica si
de asociere de catre membrii fortelor armate, ai politiei sau ai adminstratiei
de stat". Ar putea fi util si interesant sa se examineze diferitele
practici ale statelor membre ale Consiliului Europei in ceea ce priveste
intelesul termenului de „restrictii legitime" aplicabile libertatii de
reuniune pasnica si de asociere (sindicalism,
dreptul la greva, dreptul la negocieri colective, obligatia de a fi rezervat,
interzicerea activitatilor politice. Desi este adevarat ca articolul 11 prevede
posibilitatea restrictionarii libertatii de asociere in fortele armate, tot
atat de adevarat este ca limitarea acestui drept trebuie sa fie
„legitima". Si trebuie sa se mentioneze ca organismele Cartei Sociale
Europene au primit plangeri colective de la militari privind asigurarea aplicarii si in fortele armate a articolelor
5 si 6 ale Cartei privind dreptul de organizare sindicala si dreptul de negociere colectiva 20.
In
incercarea de a institui un spirit militar modern si in domeniul aplicarii
drepturilor omului in cadrul fortelor armate apartinand statelor membre ale
Consiliului Europei, Oficiul Comisarului pentru Drepturile Omului de la
Strasbourg a organizat doua seminarii
internationale, unul la Moscova la 6
decembrie 2002 si al doilea la Madrid la 16 septembrie 2003, in cadrul carora
reprezentanti militari si specialisti civili de pe intregul continent si-au
adus contributii constructive la intelegerea integrarii drepturilor omului in
statutul juridic al personalului militar. Concluzia generala a fost ca fortele
armate reprezinta un element esential al sistemului societatilor democratice
moderne, element aflat in serviciul cetatenilor, supus controlului
autoritatilor civile, astfel incat ele trebuie sa fie gata oricand sa protejeze
si sa sprijine valorile si institutiile democratice; in acelasi timp, s-a
subliniat ca, deoarece institutiile militare nu pot exista in mod autonom in
cadrul autoritatilor statale si a intregii societati, lor le sunt pe deplin
aplicabile toate normele referitoare la drepturile omului, demnitatea si
profesionalismul ostasilor ca functionari publici si cetateni depinzand de
respectarea deplina a drepturilor omului atat pentru militari cat si pentru
civilii cu care acestia intra in contact pe timpul operatiilor ce le
desfasoara. Corolarul continuitatii aplicarii drepturilor omului in organizarea
vietii militarilor este reprezentat de faptul ca, indiferent de grad sau de
statut juridic (cadre militare ori militari in termen), profesionistii armelor
trebuie considerati ca fiind cetateni in uniforma.
Participantii la seminariile
mentionate au fost cu totii de acord ca daca disciplina militara si
eficacitatea operationala impun si justifica anumite restrictii ale drepturilor
personalului fortelor armate, acestea trebuie sa fie intotdeauna proportionale
cu scopurile pentru care functioneaza serviciul militar si, de asemenea, sa fie
expres prevazute de lege. Terorizarea, intimidarea si violenta
institutionalizata in structurile militare reprezinta abuzuri incalificabile si
daunatoare la adresa drepturilor ostasilor, care nu pot fi in nici un fel
justificate, nici de traditii si nici de
imprejurari speciale, ceea ce inseamna ca trebuie depuse toate
eforturile pentru combaterea unor astfel de fenomene. In acest scop, este
deosebit de importanta activitatea de informare a intregului personal asupra
drepturilor conferite de lege, dar si furnizarea catre comandanti a unor
orientari clare si pregatirea lor adecvata, astfel incat sa fie determinati
sa-si exercite autoritatea fata de subordonati, conform legii, cu deplina
respectare a drepturilor acestora. Educatia si instruirea in acest domeniu au
drept scop nu numai cunoasterea drepturilor omului, ci si promovarea
sentimentului importantei primordiale a acestora in viata militara. Adevarul
este insa ca nu mai multe ore de educatie si instruire in aceasta directie vor
elimina pe de-a-ntregul abuzurile si practicile neregulamentare: pe langa
acestea, trebuie instituite mecanisme eficace, transparente si accesibile de
control intern si extern prin care sa se asigure atat aducerea la cunostinta a
eventualelor reclamatii, cat si pedepsirea abuzurilor demascate deoarece,
intr-adevar, reputatia si eficienta fortelor armate sunt conditionate de
eliminarea impunitatii celor care au comis astfel de delicte.
Atat
Oficiul Comisarului pentru Drepturile Omului, cat si statele membre ale Consiliului
Europei au subliniat, pe de alta parte, ca membrii fortelor armate vor fi
probabil mai determinati sa respecte in schimb drepturile acelora cu care intra
in contact daca propriile lor drepturi sunt asigurate, deoarece protectia
drepturilor omului pentru si de catre militari reprezinta fatetele aceleeasi
monezi, ce trebuie cunoscute si aplicate
in mod simultan. Intr-adevar, respectarea drepturilor omului, dar si a
dreptului international umanitar sunt inseparabile pentru succesul operatiilor
militare, chiar daca in cursul activitatii noilor tipuri de interventie
militara comandamentele militare se confrunta cu situatii extrem de dificile, a
caror rezolvare impune o difuzare continua, clara si adecvata a orientarilor
bazate pe necesitatea militara si pe prescriptiile umanitare. Deosebit de
importanta este instruirea in domeniul drepturilor omului si a dreptului
international umanitar in operatiunile
de mentinere ori restaurare a pacii, democratiei si dreptului atat in propriul
teritoriu national, cat si in misiunile internationale de raspuns la crize ori
in situatiile de conflict armat international. Toate acestea pentru ca apararea
societatilor democratice, indiferent de natura amenintarilor la adresa lor, nu
poate fi nicicum asigurata prin sacrificarea valorilor si drepturilor pe care
se bazeaza statul de drept si pe care statele membre ale Consiliului Europei
sunt obligate sa le respecte.
Sa amintim
in acest context ca si alte organizatii internationale, precum ONU, OSCE si UE,
sunt deosebit de active in domeniul asigurarii respectarii drepturilor omului
pentru cetatenii in uniforma militara in statele democratice. Iar in procesul
de aderare a Romaniei la structurile euro-atlantice va trebui sa se asigure
armonizarea legislativa si in acest sens, al unificarii traditiilor
constitutionale legale comune intr-un cadru legislativ al apararii nationale
care sa permita atat formarea culturii militare a drepturilor omului, cat si
manifestarea acestora in practica institutiilor militare. Revizuirea Constitutiei
Romaniei din toamna anului trecut ofera conditiile necesare pentru ca si in
armata romana, in conditiile restrictionarilor legitime impuse in orice
societate democratica, militarii sa beneficieze de drepturile conferite tuturor
cetatenilor statului de drept.
Exista cel
putin sapte drepturi fundamentale a caror exercitare de catre membrii fortelor
armate poate ridica probleme speciale, si anume: dreptul de vot; dreptul la
libertatea de gandire, constiinta si religie; libertatea de expresie;
libertatea de asociere; dreptul la libertate; dreptul la un proces echitabil;
dreptul la respectarea vietii private si familiale.
* 1948, mai.
Congresul de la Haga propune crearea unei Carte a Drepturilor Omului si a unei
Curti de Justitie care sa fie in masura sa aplice sanctiunile necesare, astfel
incat Carta sa fie respectata;
* 1948, decembrie.
Adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului de catre Natiunile Unite;
* 1950, noiembrie.
Semnarea, la Roma, a Conventiei Consiliului Europei cu privire la Protectia
Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, primul instrument legal
international in masura sa garanteze drepturile omului;
* 1953, septembrie.
Intrarea in vigoare a Conventiei Europene a Drepturilor Omului;
* 1954, iulie.
Infiintarea Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Primul presedinte: Sir
Humphrey Wadlock (Marea Britanie);
* 1990, noiembrie.
Prima accedere a unui stat fost comunist, Ungaria, o data cu celebrarea celei
de-a 40 aniversari a Conventiei Europene a Drepturilor Omului;
* 1994, mai.
Semnarea Protocolului nr.11 al Conventiei, care anunta formarea unei singure
Curti Permanente a Drepturilor Omului;
* 1998, mai.
Ultima tara care ratifica conventia: Rusia;
* 1998, noiembrie.
Intrarea in vigoare a Protocolului nr.11 cu privire la noua Curte a Drepturilor
Omului;
* 1998, noiembrie.
Noua Curte incepe sa functioneze;
* 1999, septembrie.
Alegerea unui judecator rus;
* 1999, noiembrie.
Desfiintarea Comisiei Europene a Drepturilor Omului;
* 2000, iunie.
Comitetul de Ministri al Consiliului Europei adopta Protocolul nr.12 al
Conventiei Europene a Drepturilor Omului cu privire la interzicerea generala a
oricaror tipuri de discriminare. Protocolul a fost semnat la 4 noiembrie 2000,
la Roma, cu ocazia Conferintei Ministeriale Europene a Drepturilor Omului.
1. Pactul
din 1966 asupra drepturilor omului contine alte trei drepturi nederogabile:
interzicerea pedepsei cu inchisoarea pentru
datorii (art. 11), recunoasterea personalitatii juridice oriunde (art.
16) si libertatea de gandire, constiinta si religie (art. 18).
2.
Desi militarilor li se pot impune legitim anumite conditii in exercitarea
dreptului la casatorie, datorita specificului vietii militare, in Franta, spre
exemplu, legea asupra statutului militarilor din 1972 inca stipula ca orice
jandarm care doreste sa se casatoreasca trebuie sa obtina mai intai o
autorizatie, la fel ca si militarii care se casatoresc cu un cetatean strain.
3.
Jurisprudenta mentionata poate fi consultata pe website-ul Curtii
Europene, www.echr.coe.int
4. Vezi
ultimul raport anual al Ombudsman-ului polonez pe www.brpo.gov.pl
5.
Vezi raportul detaliat al Comitetului de Monitorizare al Adunarii Parlamentare
asupra indeplinirii obligatiilor si angajamentelor Federatiei Ruse, Doc. 9396
din 26 martie 2002.
6. Vezi „Cartea
neagra a drepturilor militarilor in termen in Europa Centrala si de Est",
publicata in 1996 de Consiliul European al Organizatiilor Conscriptilor – ECCO
(eccoAhome sc).
7. Un
exemplu de arest si detentie cu incalcarea dreptului national, vezi in cazul
Raninen vs. Finlanda din 16 decembrie 1997, unde a fost vorba de o
detentie cu lovituri de pumn impotriva unui obiector de constiinta condamnat la inchisoare pentru refuzul de a
satisface serviciul militar.
8. Vezi
cazul Engel si altii vs. Olanda din 8 iunie 1976, care statueaza principiile
aplicabile domeniului militar, in
„Revista Romana de Drept Umanitar", nr. 22/1998.
9.
Vezi cazul Hood vs. Marea
Britanie, din 18 februarie 1991, si cazul Jordan vs. Marea Britanie, din
14 martie 2000.
10. Vezi
cazul Pauwels vs. Belgia din 26 mai 1988.
11.
Vezi cazul Findlay vs. Marea
Britanie, din 25 februarie 1997 referitor la fortele terestre si cazul Coyne din 24 septembrie 1997 referitor la
aviatia militara britanica.
12. Vezi
cazul Morris vs. Marea Britanie din 26 februarie 2002 in care Curtea a
facut, de asemenea, consideratii asupra dreptului acuzatului la asistenta
juridica, conchizand ca nu a existat o violare a acestui drept.
13. Cazul
de referinta este in decizia Incal din 9 iunie 1998.
14. Vezi
cazul Kalas vs. Turcia din 1 iulie 1997, par. 28 si 29.
15. Vezi
cazul Grigoriades vs. Grecia din 25 noiembrie 1997, par. 45, referitor
la condamnarea unui ofiter pentru crima de insulta a armatei ca urmare a unei
scrisori pe care a trimis-o comandantului sau de unitate.
16. Vezi
cazul Larissis si altii vs. Grecia din 24 februarie 1998, privind
incercarile unor ofiteri de prozelitism religios fata de soldati, Curtea
statuand ca n-a existat o violare a Conventiei.
17. Vezi
paragraful 100 din sentinta cazului Engel si altii vs. Olanda din 8
iunie 1976.
18. Vezi
cazul Hadjianastassiev vs. Grecia din 16 decembrie 1992 privind
condamnarea unui capitan de aviatie insarcinat cu proiectarea si producerea
unei rachete ghidate, care a predat unei companii private un raport asupra
proiectului; Curtea a decis ca sanctionarea n-a violat art. 10 deoarece
limitarea libertatii de a comunca informatii a fost in acest caz necesara
pentru apararea intereselor securitatii nationale intr-o societate democratica.
19.Vezi
Uniunea Democratica a Soldatilor Austrieci si Gubi vs. Austria din 19
decembrie 1994, caz in care Ministerul Apararii a refuzat sa autorizeze
asociatiei respective circulatia unei reviste de critica si satira a soldatilor
si a interzis unui militar in termen sa distribuie revista in unitatea sa.
20. Vezi,
spre exemplu, plangerile colective Z-4/1999 realizate de EVROFEDOR impotriva
Italiei, Frantei si Greciei pe baza acestor doua articole.