Relatand trecerea armatei macedonene prin desertul Gedrosiei
(ceea ce ar corespunde, partial, cu sud-vestul Pakistanului de astazi), Arrian
povesteste nenumaratele dificultati pe care le-au intampinat soldatii lui
Alexandru cel Mare in incercarea lor de a traversa o regiune arida, lipsita de
apa si hrana, in bataia unui soare necrutator (325 i.Hr.). Animalele de tractiune
au devenit curand principala sursa de hrana, in ciuda interdictiilor, motivatia
„oficiala“ fiind aceea ca ar fi murit de sete sau ca ar fi fost doborate de arsita.
Alexandru
a inteles ca mentinerea coeziunii armatei si a disciplinei in randurile
militarilor se mai poate inca realiza prin puterea exemplului personal. Ocazia
i-a fost oferita, arata Arrian, atunci cand, in sfarsit, cativa soldati au
descoperit un fir ratacit de apa. Au adunat lichidul vital intr-o punga de
piele, l-au varsat intr-o casca si l-au dus intr-un suflet regelui lor, ca pe o
ofranda. „Acesta, continua istoricul grec, le primi darul si
le multumi pentru el apoi, in vazul tuturor, varsa apa pe jos. Gestul a avut
darul sa invioreze pe toata lumea ca si cum fiecare ar fi baut din apa varsata
de Alexandru“.
Pasajul
citat este graitor pentru felul in care soldatii macedoneni vor fi vazut in
regele lor omul alaturi de care nici un sacrificiu nu parea a fi prea mare.
Am avut
ocazia, intorcandu-ma de la Kandahar, de a survola, in ajunul Craciunului, alaturi
de membrii echipajului unui C-130 Hercules, zone in care armata lui Alexandru
cel Mare isi va fi facut ucenicia „asiatica“. Lor m-am gandit sa le reamintesc
gestul pilduitor al stralucitului rege macedonean, pentru ca am avut impresia ca
desele transporturi de echipament si tehnica pe care le realizeaza ii determina,
uneori, sa puna semnul egalitatii intre materiale si cei cativa pasageri pe
care ii au alaturi, dupa cum principiul nefast potrivit caruia unii sunt mai
egali decat altii pare sa le guverneze unele actiuni.
M-am
amuzat, de pilda, sa vad ca, dupa ce fusesem preveniti la instructajul care
ne-a fost facut inainte de a urca la bordul aeronavei ca fumatul este
interzis, dar ca numai comandantul
poate „gusta“ o tigara binemeritata, si altii din echipaj isi permiteau acest
lux (cu voia/stirea comandantului?) intr-un loc oarecum ferit. Ceilalti,
pasagerii de ocazie (erau, alaturi de noi, cei de la Trustul de Presa al
Armatei, si cativa militari din Batalionul 151 Infanterie „Razboieni“), ar fi
trebuit, conform instructajului, sa se abtina. (Pentru a nu se crede ca pledez pro domo
sa precizez ca eu sunt nefumator.)
Dupa cum,
cu prilejul unei escale pe aeroportul din Baku s-au gasit si timpul necesar si
posibilitatea ca doar trei oameni sa poata intra in zona de tranzit
pentru a-si satisface necesitatile fiziologice. Nu are importanta ca cei trei
au fost tot din randul echipajului. Dar cat de mult mi-as fi dorit ca cineva, intocmai
ca Alexandru odinioara, sa refuze un compromis nefericit, oferit si acceptat,
cu resemnare, ca paliativ.
Camarazilor mei ocazionali din
acel ajun de Craciun inzapezit, care sunt, adesea, mult mai aproape de nori decat
as putea eu visa vreodata, le recomand calduros sa-l (re)citeasca pe Arrian. (F.S.)
Moartea nu
alege!
Intr-o misiune de lupta – incepem sa o constientizam tot mai
bine de acum – fiecare, indiferent de treapta ierarhica pe care se afla, se
poate intalni cu moartea, care, in cinismul ei, ia diverse chipuri.
Asa s-a intamplat
in Afghanistan, cand doi tineri subofiteri, Iosif - Silviu Fogorasi si Mihail -
Anton Samuila, deveniti sublo-cotenenti post-mortem, isi vor fi gasit, mult
prea devreme din nefericire, sfarsitul.
S-a
apreciat, in urma cu aproape doi ani, cand s-a deplasat, intr-o misiune de lupta
in afara tarii, primul contingent romanesc dupa Al Doilea Razboi Mondial, ca
plata pe care militarii romani urmau sa o primeasca pentru efortul lor era de
40 de dolari pentru ofiteri si 30 pentru subofiteri. Atat considerase statul
roman ca trebuie sa ofere, atat s-a oferit. Disciplinati, cu simtul datoriei
cizelat in urma educatiei capatate in interiorul sistemului militar, cei
desemnati si-au luat arma in mana si rucsacul in spinare si au plecat in
misiune, la mii de kilometri departare,
intr-o operatiune dificila si riscanta.
Evolutia
evenimentelor pe plan international a facut ca, anul trecut, armatei romane sa-i
fie impusa o noua sarcina, aceea de a deplasa un alt contingent, in Irak, intr-o
misiune la fel de riscanta ca si aceea din Afghanistan. Din motive mai greu de inteles,
plata celor care urmau sa plece in teatrul de operatii din Irak a fost dublata,
lasand loc intrebarii – firesti, de altfel – care este, in cele din urma,
diferenta dintre un militar roman care se afla intr-o misiune de lupta intr-un
teatru de operatii si un altul care este intr-un alt teatru de operatii. Cine a
evaluat riscurile unei misiuni de lupta in raport cu o alta se pare ca s-a inselat.
Caci primele victime ale participarii armatei romane la o astfel de misiune au
provenit din teatrul de operatii din Afghanistan, iar nu din Irak, asa cum,
probabil, se vor fi asteptat cei mai multi.
Indiferent care au fost ratiunile
care au stat la baza unei asemenea decizii, ar trebui ca aceia care au luat-o sa-si
aminteasca de faptul ca, intr-o misiune de lupta, moartea nu alege, iar plata
militarilor romani, daca se face diferentiat, poate fi avuta in vedere pentru
orice alte tipuri de misiuni, dar nu pentru acelea denumite „de lupta“. In egala
masura, se impune sa fie precis reglementat cuantumul platilor care se vor
efectua catre familiile indoliate (si nu am aici in vedere politele de
asigurare standard) si sprijinul pe care Ministerul Apararii Nationale il va
asigura urmasilor celor decedati. Nu este numai o practica obisnuita in alte tari
care s-au confruntat cu asemenea situatii, ci si un sprijin moral si un confort
psihologic pentru cel care, plecand sa infrunte situatii-limita, stie ca, in
cazul unui deznodamant nefericit, cei dragi lasati acasa sunt, intr-o oarecare
masura, la adapostul grijilor generate de lipsa capului familiei. Altminteri
s-ar putea ca unii sa regrete ca, inaintea plecarii intr-o misiune de lupta, n-au contractat imprumuturi mai mari
sau credite pentru locuinte mai spatioase, care ar putea fi acoperite apoi, in
cazul decesului, prin darnicia aleatorie a unor factori de decizie.
P.S. Exista
un proiect de lege prin care plata militarilor romani aflati in misiune de lupta
in Afghanistan va fi stabilita la aceeasi valoare ca si pentru cei aflati in
Irak. Acest proiect s-a impotmolit insa undeva prin Ministerul Finantelor.
Capitan Florin Sperlea