De ce tac granicerii din “Cazanele mortii“ ?
Peste drum de Drobeta-Turnu Severin, pe malul celalalt al Dunarii, la Kladovo, un sarb vrea sa ridice un monument in memoria romanilor care si-au pierdut viata in incercarile lor de a-si gasi libertatea in Occident.
Este adevarat faptul ca in cimitirile din localitatile de pe malul
Dunarii – fie cele sarbesti, fie cele romanesti – sunt destul de numeroase
mormintele anonime, deasupra carora troneaza crucile si inscriptiile “Necunoscut“.
Doniji Milanovac, Golubinje Tekija, Slip, Kladova, Negotin si, la noi, Moldova
Veche, Orsova, Varciorova, Schela Cladovei, Gura Vaii, Toplet etc. sunt
marturii ale somnului vesnic al atator si atator necunoscuti, despre care numai
Dumnezeu stie unde, cum si de ce au pierit in valurile batranului Danubiu.
Asa ca propunerea sarbului Ranko Jakovljevic, adresata autoritatilor
locale din Kladovo, dar si din Drobeta-Turnu Severin, de asumare a istoriei si
de cicatrizare a ranilor deschise inca prin ridicarea unui monument in zona
Portilor de Fier este remarcabila. Ca, de altfel, si sustinerea publicistica a
unui cotidian central de la noi, care a abordat subiectul mai multe saptamani,
in cadrul unei campanii de presa denumita, simbolic, “Cazanele mortii“.
O campanie menita, alaturi de cea similara declansata de cotidianul belgradean “Danas“, sa
convinga societatea civila din cele doua tari vecine si prietene cu privire la
sustinerea materiala a ridicarii monumentului.
Din pacate insa, laudabila initiativa este sortita unui esec lamentabil
tocmai prin ostracizarea si blamarea granicerilor de la Dunare si de la
frontiera de uscat din Banat, care sunt gasiti vinovati de toate victimele
din “Cazanele mortii“.
In timp ce gazdele sarbesti sunt cumpatate in comentarii si indeamna la
cinstirea curajului celor care au ales fuga peste granita si cautarea
libertatii, la noi se tine cu orice pret sa se demonstreze ca de sutele (poate
miile) de cadavre scoase la suprafata de Dunare, in perioada 1960-1980, sunt
vinovati granicerii. Opiniei publice i se releva “in premiera“
atrocitati savarsite de granicerii de la Dunare, precum: impuscarea oamenilor
pe la spate, fara somatiile legale; asmutirea cainilor pe fugari si uciderea
lor in chinuri groaznice; “despicarea“, cu ajutorul elicelor salupelor
graniceresti, a trupurilor celor care inotau imediat sub suprafata apei;
infigerea cangelor in corpurile obosite de inot si lasarea lor in agonia mortii
la mal; violarea cu foc a frontierei statului vecin, pentru a-i impusca pe
fugari chiar si la malul sarbesc s.a.m.d.
Semnatarul acestor randuri a trait exact in zona supralicitata azi cu
denumirea de “Cazanele mortii“. Nu am in minte nici macar un exemplu din
asa-zisele atrocitati savarsite de graniceri. Dimpotriva, imi amintesc numai
lucruri frumoase din comportamentul acestora, chiar si atunci cand umblau dupa
fugari.
Cat despre mortii scosi la suprafata si atunci, ca si in zilele noastre,
multi erau adusi de ape din localitatile din amonte, altii de pe raurile interioare,
ce se varsa in Dunare, de o parte si de alta. Unii erau pescari in varsta, care
nu stiau sa inoate si primele valuri ale noptii ii rasturnau cu barcile, altii
erau sinucigasi (ca si acum, doar ca, in vremurile respective, nu-i mediatiza
presa) ori victime ale inundatiilor.
Este adevarat, existau si victime ale usurintei cu care multi sperau ca
trecerea inot a Dunarii era ceva similar trecerii... lacului Cismigiu.
Insa nici un fugar – si, personal, am vazut zeci, sute chiar – nu a fost
maltratat de graniceri si nu s-a pus cainele pe el. Iar despre impuscarea
(asasinarea) lor si uciderea prin diferite mijloace – nici vorba.
Granicerii nu erau Securitatea.
Granicerii nu anchetau. Ei doar efectuau uneori “primele cercetari“.
Si atat. Ei isi iubeau tara, iubeau libertatea, respectau pe toti cei care
locuiau sau veneau la frontiera. Ei erau “fereastra“ noastra spre lumea
libera de dincolo de hotar. Granicerii nostri NU sunt ucigasii din “Cazanele
mortii“, cum se sugereaza in mod viclean.
Iata tot atatea motive ca sa-mi pun azi o simpla si provocatoare
intrebare: “De ce tac granicerii?”
JUMATATEA PAHARULUI
M-a intrebat cineva daca nu mi-a fost teama sa pun
intrebarea “Va ofera Observatorul
militar informatiile de care aveti
nevoie?”, in format electronic, pe site-ul nostru, si chiar sa stau de vorba,
la Telefonul de luni, pe aceeasi tema. Nu accept, in aceasta situatie
ideea fricii in fata adevarului. Am iubit intotdeauna discutiile sincere, le-am
multumit celor care mi-au spus in fata ceea ce gandesc despre saptamanalul
armatei. Nu iti bati singur cuie in talpa? - mi s-a mai spus. Nici
vorba. Avand in vedere ca, prin natura meseriei noastre, ceea ce producem, ce
gandim, ajunge pe masa cititorului saptamana de saptamana, ce poate fi mai
important decat sa fii la curent cu ceea ce se intampla in jurul tau, pentru a
nu ramane in urma prezentului?
Este cu siguranta greu sa-i multumesti in acelasi timp pe toti. A avea
pretentii este dreptul fiecaruia. Unii vor sa gaseasca in Observatorul
militar de astazi ce s-a intamplat ieri. Altii vor sa fie tratate
subiecte cat mai fierbinti. Exista persoane care au pretentia sa le fie publicate materiale chiar daca ele nu sunt
de interes general. Pe categorii de varste, pretentiile sunt de acelasi nivel,
adica, pe noi de ce sa nu ne bagati in seama?
Ei, bine, credeti sau nu, la noi telefonul suna: ni se aduc la
cunostinta fel de fel de lucruri, unele sub semnul anonimatului, ni se cere sprijinul
in probleme atat de diverse incat nu va puteti imagina, si adevarul este
ca destul de putine sunt de competenta noastra, ne trezim la usa cu persoane
mai tinere sau mai in varsta care vor doar sa stea de vorba cu noi. Cu alte
cuvinte, simtim pulsul, poate chiar mai mult decat trebuie. Acest lucru
se simte, inevitabil, in ceea ce scriem. Aici apare frumusetea cuvantului
scris, a tensiunii sub care stam in permanenta, cea a dorintei de a
cuprinde lucruri cat mai bune si cat mai utile, de a informa curat,
transparent...
Din aceste motive, raspunsurile date de cititori la intrebarea
mentionata la inceputul comentariului corespund, dupa opinia mea, stadiului in
care ne aflam: 60% - DA, 32% - NU, 8% - NU STIU. Si pentru ca ne-au accesat,
dand aceste raspunsuri, mai mult de o suta de cititori, sondajul trebuie luat
in seama. Sunt procente reale, care ne invita la reflectie. Ba as putea spune
ca daca erau mai rele pentru noi, mi-ar fi parut mai bine. Nu este bine
niciodata sa te inveti cu o stare de fapt care ar putea fi incremenita intr-un
circuit inchis. Prin deschidere catre beneficiar, prin semnalele care iti vin,
trebuie sa te reglezi din mers. Altfel credibilitatea sta la brat cu falsul...
Razboiul. De-a lungul istoriei cat s-a schimbat! De la
o lupta barbateasca, in antichitate, la armele sofisticate ale erei moderne. Si
totusi, pentru unii, si-a pierdut orice urma de demnitate si onoare. Frontul a
fost mutat pe strazile marilor orase, in aglomeratiile urbane. In numele unor
idei si “idealuri“, rostite sub sloganuri ametitoare, razboiul a imbracat forma
terorismului.
Motivati sau nemotivati, teroristii secolului XXI reprezinta haosul,
sunt mesagerii unei lumi fara legi si ordine in care teama devine singurul
numitor comun al existentei cotidiene. Si totusi ce vina au acesti “combatanti“
fara voie, populatia civila? Ce vina are copilul iesit de la scoala, mama
plecata la cumparaturi ori tatal ce se intoarce de la munca? Ei, toti acesti
eroi fara voie, anonimi, pier zilnic rapusi de cumplitul flagel al
terorismului. Si, totusi, ce mare ideal merita asemenea sacrificii? Cine poate
sa-si aroge dreptul de “a inrola“ in randul unei armate imaginare, adverse,
niste oameni care n-au posibilitatea de a alege. In numele carui Dumnezeu se
intampla aceste atrocitati? Ce religie poate cere sa-ti sacrifici aproapele?
Nici una sau, poate, religia terorii. O religie in care, rand pe rand, oameni
fara demnitate se vad zei, avand posibilitatea sa hotarasca soarta aproapelui
sau. O soarta pe care sunt gata sa o impartaseasca si ei sperand si crezand in
sloganurile unor manuitori de vorbe si de caractere-suflete. Si totusi ce vina
are aceasta populatie haituita? Ce interes economic sau politic poate determina
asemenea atrocitati? De fapt, nici unul, dar, in realitate, orice motiv e bun
si suficient pentru a fi pretext in asemenea actiuni.
Au fost Statele Unite, a urmat Spania si acum Anglia. Sunt exemplele
cele mai cunoscute al caror impact media a fost cel mai mare, sunt doar trei
exemple ale unei tragedii cotidiene. De ce? O intrebare aproape retorica al
carei raspuns naste alte intrebari. Un lant al necunoscutelor, o dimensiune a
nesigurantei ce a creat o solidaritate mondiala, nescontata de catre acesti
„patrioti”.
Zecile de morti, sutele de raniti, ramasi in tunelurile metroului
londonez nu au facut decat sa uneasca, nu au facut decat sa aduca mai aproape
oameni, care, pana mai ieri, priveau aceasta cauza, a luptei antiteroriste, ca
pe o problema a altora si nicidecum a lor. Nu s-a vazut teama sau frica. Nici
macar incrancenare. Ci doar dorinta de a ignora, de a trece peste eveniment, de
a se continua viata ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Aceasta este de fapt
victoria populatiei impotriva terorismului, victoria ordinii impotriva
anarhiei. Primarul londonez, Ken Livingstone,
spunea ca se astepta la o astfel de actiune, nu stia cand, dar stia ca
va veni o asemenea zi. Neasteptata, nedorita, ea a venit. Chiar daca
pregatirile anterioare nu au putut-o preveni, cel putin reactia ulterioara a
demonstrat puterea de a supravietui.
Nu a fost nici primul, sigur, nu va fi nici ultimul atentat terorist. Se
intampla pe tot globul. Nu mai exista tara sau zona sigura. Nu mai poate spune
cineva ca pe mine nu ma priveste, nu este lupta mea. Astazi, sunt deplansi
mortii metropolei britanice. Maine, din orice alta zona a globului. Pentru cine
se mai indoia de justetea si necesitatea acestei lupte internationale acesta
reprezinta inca un dureros argument.