Colonelul Anton Iancu isi incheie cariera la Palatul Cercului Militar National

 

Aici, oamenii se simt intr-o alta lume!

 

– Domnule colonel, mai poate un director al Cercu­lui Militar, care a lu­crat in centrul Bucures­tiu­lui, intr-o cladire atat de impozanta si a avut de-a face cu atatea per­soa­ne importante, sa aiba emo­tii, acum, inaintea ultimului bilant?

– Vedeti, incep cu un oftat. Sigur, orice eveni­ment important din Cercul Militar National a fost aducator de emotii si pentru mine, si pentru personalul institutiei. Dar emotiile de astazi au o conotatie aparte, pentru ca este ultimul bilant pe care eu il tin, am avut sansa sa conduc aceasta institutie, acest personal minunat si sa administrez niste valori de patrimoniu pe care armata le are si cu care se mandreste in ultimii cinci ani. Este cunoscut faptul ca pe 28 februarie, in baza Legii 80 privind Statutul cadrelor militare, trec in rezerva.

– Cum ati defini aceasta ultima perioada?

– In doi termeni. Cea mai complexa, cea mai bogata in impliniri si satisfactii. Este perioada in care eu m-am implinit profesional si in care simt ca am dat tot ce-am putut pentru ca sa ramana ceva in urma mea si in urma personalului pe care l-am condus. A fost locul cu care m-am identificat. A fost locul de care m-am atasat sufle­teste si unde am lucrat cu foarte multa daruire si m-am bucurat sa vad in fiecare zi ca rezultatele sunt asa cum le-am gandit noi si sunt vazute si apreciate de oameni.

– Este o adevarata uzina aici. Cati subordonati aveti?

– 80. Din care mai mult de 75% personal de intretinere.

Daca ar fi sa dau o cifra a celor care beneficiaza de activitatile CMN, activitati proprii sau activitati gazduite, as putea spune ca in fiecare zi in salile CMN intra si participa la activitati circa 1500 – 2000 de oameni. Sunt zile cand am in institutie, in sali peste 2000 de oameni.

Este cu adevarat o uzina, un complex de care bene­ficiaza atat militari, cat si civili.

– Ce simte o persoana care vine la serviciu, in buricul Bucurestiului, intr-un edificiu de marca?

– Am avut privilegiul ca in fiecare zi cand vin la serviciu sa salut si sa dau onorul Drapelului inainte de a intra in cladire. Cand intru in cladire, impreuna cu personalul CMN, am satisfactia ca intru intr-un loc, care onoreaza si cere sa facem tot ce depinde de noi pentru a-l onora cu activitati interesante, atractive cu frumuseti noi cu acest palat care este o bijuterie. Pentru cei care vin si participa la activitati ne-am straduit si, in mare parte cred ca am reusit, sa facem in asa fel incat lumea sa se simta foarte bine. Sunt oameni care ne-au spus de cum au intrat: “Aici, parca ne simtim intr-o alta lume”. Este frumos, totul pus la punct, ordonat, aranjat. Toti sunt foarte politicosi, foarte receptivi, dispusi sa ne ajute sa ne rezolvam problemele pe care
le-am avut. Este o institutie publica unde omul se simte respectat, iar acest palat este o bijuterie a Armatei  si a tarii.

Acest palat este ridicat pe locul unei vechi manastiri, Manastirea Sarindar. Unul din lacasurile monahale, cu o istorie interesanta in vechiul Bucuresti. Poate ca si acest lucru este un semn divin.

– Ce nu ati reusit sa faceti?

– Sigur erau multe obiective pe care le-am avut pe agenda. Datorita insa insuficientei fondurilor alocate de la buget, si o spun cu durere si sigur, insuficientei veniturilor pe care CMN le-a facut an de an, nu am reusit sa rezolvam niste obiective esentiale care vizau inlocuirea si moder­nizarea infrastructurii palatului. Reamena­jarea unor spatii unde urmeaza sa se desfasoare multe activitati de relatii interna­tionale, de reprezentare, de protocol ale MApN. Nu am reusit sa scot, sa editez un album al colectiei de arta a CMN. Colectie de arta care are in momentul de fata o valoare deo­sebita, sunt peste 600 de lucrari, cred ca inseamna mai mult de sase miliarde de lei, o avere imensa a Armatei. Este ca un copil al nostru, al conducerii si al personalului CMN o colectie de arta unicat. Pentru ca nimeni, nici muzeele nu achizitioneaza arta contemporana. Noi am reusit timp de 10 ani sa o constituim, a fost o munca de aproape doi ani ca sa conving sa se aprobe niste reglementari care sa ne ajute in consens cu reglementarile de pe plan national sa legalizam aceasta colectie. Plec cu satisfactia ca nu poate fi instrainata, ca nu se poate atinge nimeni de ea si este o colectie care ramane in folosinta exclusiva a Palatului CMN.

Acestea sunt bucuriile, satisfactiile mele si argumentele cu care pot sa spun ca mi-am indeplinit misiunea la Cercul Militar National.

– Care a fost ziua de care va amintiti cu cea mai mare placere?

– Sunt multe zile, dar una dintre ele nu am s-o uit niciodata. A fost ziua in care am discutat cu conducerea “Observatorului militar”  in 2000, cand am decis sa facem tot ce depinde de noi sa salvam Sala de marmura de la distrugere.

Stiti, se faceau nunti acolo, iar dupa ele nici nu pot sa va spun cum arata locul respectiv. De asemenea, un alt moment important, care mi-a adus o satisfactie extraordinara a fost cand am reusit, in  anul 2003, sa vad  in Monitorul Oficial Hotararea de Guvern prin care CMN putea sa foloseasca veniturile proprii. A fost o lupta, va amintiti acea dezbatere in “Observatorul militar” in care eu am lansat aceasta idee, si am spus: daca nu reusim sa indeplinim acest obiectiv anul acesta, nu supravietuim.

– Domnule colonel, aceasta uzina in mijlocul careia ati stat in permanenta v-a cerut sa fiti foarte activ, ce va urma dupa 28 februarie?

– O perioada foarte scurta de relaxare, de intarire psihica, de incarcare a bateriilor, fara sa am nici o grija. Pentru ca eu mergeam doar 10 zile in concediu, atat reuseam sa-mi iau, tot timpul eram cu gandul la acest palat. Discutam cu oamenii prin telefon, aveam griji zi si noapte. Acum vreau ca doua saptamani sa nu am nici o grija.  Dupa care reintru in ritmul pe care l-am avut la Palatul CMN.

 

Locotenent-colonel Francisco STOICA

Foto: Petrica MIHALACHE

<sus>