Zvonul, ca ”bulgare de zapada”
Zvonul este o manifestare a limbajului apartinand rationalitatii
semnificante, ne spunea, la Universitate, cu
peste trei decenii in urma, marele semiot Henry Wald. Dar cine putea
experimenta, la vremea aceea, cand erau prea putine zvonuri, rationalitatea
semnificanta? Astazi, insa, toate mediile (pana si cel militar) reprezinta,
in momente mai mult sau mai putin intamplatoare, surse inepuizabile ale
zvonului.
Pe un fond psihologic tensionat de evenimente sociale sau naturale deja
produse, ca si de iminenta altora, zvonurile, lansate spontan sau dirijat,
amplifica blocajele si inhibitiile emotionale, accentueaza asteptarile si
temerile indivizilor. Odata pus in circulatie, zvonul, care nu are un “terminal”,
genereaza si o intensificare a nevoii de noi informatii, de cautare,
adesea fara discernamant, de noi argumente pentru clarificarea situatiei
existente, deci o adevarata “reactie in lant” (precum, in aceste zile zvonul privind diminuarea sau
anularea ajutoarelor banesti ori a salariilor compensatorii care, numai in
unitatea din Caracal, pe care o comanda colonelul Anton Olteanu, a pus pe jar, in
doar cateva zile, 14 cadre militare).
Ce sa faca oamenii? Sa-si
depuna rapoartele de trecere in rezerva mai devreme? Sa ceara pensionarea fara
sa mai astepte… stagiul complet de cotizare?
Nici una, nici alta. Pentru ca zvonul … este o informatie neconfirmata; insa
dincolo de intelegerea lui ca
manifestare sociala, ca o intoxicare ideologica sau ca o componenta a
agresiunii psihologice, acesta ramane un act comunicational. El sugereaza si
evidentiaza latura instabila si plastica a spiritului uman. Dar, ca orice act
comunicational, zvonul transmite un mesaj: el poarta o informatie cu potentialitate
de adevar pana in momentul confirmarii sau infirmarii sale (saptamana asta,
luna viitoare sau la anul care vine). Cand el, zvonul, se metamorfozeaza intr-o
certitudine sau, dimpotriva, intr-o minciuna.
Zvonul cunoaste o sursa de
emitere, un mediu de raspandire, un mijloc de transpunere, o informatie sau un
mesaj si un receptor. Acestea sunt toate elementele unui act ori proces
comunicational. (Responsabil sa combata zvonul, comandantul unitatii constata ca
invata mai multa arta a comunicarii si relatii publice decat zece cursuri pe
aceasta tema).
In majoritatea cazurilor,
sursa este cel mai greu de depistat. Anonimatul “sursei” este elementul
care produce “mesajul” lansarii zvonului. Iar colonelul Olteanu, orice
ar intreprinde, nu poate depista, nicidecum sursa. Astfel ca se intreaba pe buna
dreptate: el ce este, numai receptor al zvonului? Sau este si emitator in momentul cand intreaba mai departe si nimeni
nu-l lamureste?
Sub paravanul explicarii unor
situatii, specialisti ai domeniului “construiesc” zvonuri ce ofera
explicatii justificate, dar cu un grad mare de credibilitate pentru influentarea
unui colectiv, a unei grupari , a opiniei publice din tara proprie sau din alte
tari. Nu intamplator, o functie a zvonului o constituie aceea de modificare
a tensiunii emotionale a comportamentului, crearea de procese negative
(climat si stari de spirit incordate) in randul comunitatii unei parti a
populatiei sau in cadrul unor institutii.
Un zvon poate fi lansat intentionat
(tendentios) sau neintentionat (aleator); indiferent de situatie insa, efectele
sunt aceleasi.
In acceptiunea notiunii de zvon este inclusa orice informatie
(veridica ori nu), neconturata precis, nerevendicata de cineva anume si care
are un mare grad de ambiguitate. La baza transformarii informatiei lansate in
zvon sta propagarea ei prin intermediul unui agent sau printr-o cale de legatura
intre sursa si receptor, de cele mai multe ori acestea fiind mijloacele de comunicare
de masa (nu in… masa) ori calea orala.
Cu cat mediul in care se transmite este mai omogen (cel militar nu face deloc
exceptie), cu atat are o viteza mai mare de propagare, deoarece apeleaza la un
nivel comun de intelegere, la persoane care isi desfasoara activitatea impreuna
ori sunt componentii unui grup bazat pe interese comune (precum spiritul de
casta).
Desi circula haotic si se “autoalimenteaza
permanent”, pana in momentul ajungerii la receptor zvonul “se finiseaza”,
se definitiveaza, primeste o forma completa.
Ce caracterizeaza deci zvonul ? Efectul de “bulgare de zapada”,
in care acesta este cuprins (in cea mai mare parte) datorat mijlocului de
propagare, dar si mediului in care evolueaza. Mai mult decat atat: zvonul este
un “bulgare de zapada” care se ”sparge” de la sine. Sau
este oprit printr-o masura radicala. Cum spuneam, cai de transmitere fiind si
mijloacele de informare de masa, acestea permit patrunderea zvonului in
locuinte, il duc la receptor, la oamenii de rand. Potrivit opiniei sociologului
Nocel Kapferer, prelucrarea zvonurilor de catre mass-media ofera acestora “o
fantastica credibilitate, le da valoare de informatie prin care dobandesc
statut de adevar
si pot lua loc definitiv in constiinta populara”.
Purtatorii mesajului sunt
partizanii zvonului, sunt partasi ai procesul de credibilizare, sustinandu-l
implicit tocmai in virtutea faptului ca
ei sunt cei care ofera informatia oamenilor. Zvonul se raspandeste
pretutindeni, acolo unde gaseste conditii prielnice, in orice mediu sau grup
social, acasa, pe strada. La serviciu, caracteristica ii este capacitatea de
contaminare a cotidianului. Metaforic vorbind, arata sociologul, zvonul se
manifesta “ca o enorma gura de mestecat colectiva”.
Dincolo de aspectul sau
profund social si psihologic, zvonul este o modalitate, o forma specifica
actului comunicational, care surprinde prin marea lui capacitate de influenta
omenirii, de a-i pune in miscare, oferindu-le o alta conditie de manifestare,
generatoare uneori de excese, alteori
de inhibitii. In astfel de cazuri, zvonul depaseste cotidianul, impunand
indivizilor trairea in senzational si uitare pentru un timp a firescului si
normalului.
Fiind o patologie in
comunicare, zvonul este greu de combatut. De cele mai multe ori zvonurile nu
pot fi nici prevenite, nici contracarate.
“Mai degraba – potrivit sfatului colonelului Gheorghe Boblea, seful
Directiei Informare si Relatii Publice din cadrul Ministerului Administratiei si
Internelor – este folositor sa invatam cum sa le controlam, sa le aducem
corecturi si sa le utilizam pentru salvarea a ceea ce se mai poate salva”.
Iata un invatamant util pentru
liderii militari. Din toate timpurile. Dar mai ales din vremurile noastre. Si,
de ce nu, chiar din aceasta iarna cand, iarasi si iarasi, atatea zvonuri reinvie.
Inaintea primaverii…
Cronica TV
A fost odata...
Stau lipit cu ochii de ecranul televizorului in fiecare sambata, dupa-amiaza,
la emisiunea „Televiziunea, dragostea mea”. Ma uit la ea cu placere, caci
magazinul saptamanal gazduit de TVR 2 reuseste performanta de a umple, la
propriu, un gol.
Ma uit la
episoadele acestui serial demn de BBC si nu-mi vine sa cred cata valoare
autentica, profunda, a putut sa se produca in Romania ceausista si cum regimul
comunist a obligat la ratare cel putin o generatie de artisti, neputandu-i, cu
toate acestea, impiedica sa se realizeze si sa faca istorie.
Ce m-a
atras spre aceasta emisiune, spre acest „raft” al ofertei de televiziune? In
primul rand, numele realizatorului ei, Ovidiu Dumitru. Relatia dintre el si batrana
Doamna din Calea Dorobantilor este una de durata. Preocuparile sale de poet,
scriitor si realizator pentru platourile televiziunii si viata din culisele
acesteia sunt multiple si perene.
Emisiunile
lui s-au plimbat pe la tot felul de festivaluri, au luat premii si asa mai
departe.
„Televiziunea,
dragostea mea” e povestea unei generatii. Inregistrarile la fel de vechi ca si
ea. Emisiunea se hraneste din acest depozit generos. Din intelepciunea
telepersonalitatilor incaruntite in redactii, din erorile si reusitele deja
uitate, din entuziasmele ce apar retrospectiv, din sperantele si bucuriile
acoperite de miile de ore petrecute in umbra aparatelor de filmat, in cabinele
de montaj ori pe platourile studiourilor de televiziune.
Scriu
despre aceasta emisiune din prietenie si spirit de solidaritate fata nu de niste
oameni (langa care am lucrat ani buni), ci de o idee, o atitudine, o alegere.
Nu stiu in
ce sta viabilitatea sa spectacologica. Poate ca in sinceritatea, in puterea de
a ajunge nestingherit la suflet. Sau in simplitatea savanta, in sinteza ce
rezulta dupa decantari succesive de impuritati, dupa eliminarea nenecesarului si
pastrarea esentei exprimate intr-o forma aproape de perfectiune.
Emisiunea,
prezentata cu farmec si discretie de tanara actrita Alexandra Velniciuc, are de
toate: pasiune, tandrete, echilibru, luciditate si imaginatie. Are divertisment
nostalgic din Bucurestiul de altadata, cantecele comice, virtuozitate, umor irezistibil
cu mari personalitati ale teatrului romanesc. Putine, dar pline de savoare si
de memoria vie a ceea ce nu mai poate fi regasit niciodata. Nume precum Maria Tanase,
Faramita Lambru, Sile Dinicu, Doina Badea, Anda Calugareanu, Dan Tufaru, Fory
Etterlé, Ion Fintesteanu, Toma Caragiu, Alexandru Bocanet, Tudor Vornicu ne
sunt si azi, dupa zeci de ani de la debut, familiare.
Amintirea lor opreste timpul,
pret de o ora, pentru a-i da consistenta.
Colonel Benone NEAGOE
<sus>