Domnule Colonel
Exista intotdeauna in viata momente pe
care ni le inchipuim si stim ca ar trebui sa se intample, dar pe care le
impingem (doar) mental spre limite pe care curgerea implacabila a timpului nu
le poate ingadui. Astfel de momente se petrec in cele din urma, iar iesirea
dumneavoastra la pensie este unul dintre acestea.
Atunci cand
am auzit, pentru prima oara, formula rostita candva de istoricul Victor
Papacostea, potrivit careia exista oameni care te reconciliaza cu ideea de
umanitate, am fost destul de sceptic in a-i acorda prea mult credit. Am
considerat ca asemenea oameni, daca exista, sunt atat de rari, incat intalnirea
lor ar trebui sa fie un adevarat miracol. Si cati ar fi avut privilegiul de a-i
intalni? M-am multumit, de aceea, sa astept. Cam intr-o doara. Nesigur si
pesimist. Am fost convins insa, dupa ce v-am intalnit, ca asteptarea imi fusese
rasplatita. Eram un privilegiat…
Va datorez
prezenta mea in Trustul de Presa al Armatei si formarea mea ca jurnalist, cand
nici macar eu nu indrazneam sa cred intr-o asemenea perspectiva, dupa cum
datorez toate acestea colonelului (r) Vasile Stan – un condeier de o
desavarsita eleganta a stilului si "cavalerul" ironiei amare, atent
strunita prin cuvinte mestesugite – si generalului de brigada (r) Gheorghe
Vaduva – redactor-sef, la vremea aceea, al "Observatorului militar"
si seful Grupului Mass-Media al Armatei – un jurnalist complet si un analist
exceptional, carora niciodata nu le-am multumit indeajuns pentru sprijinul pe
care mi l-au acordat. O fac, chiar daca tardiv, si cu acest prilej. In timp ce
unii considerasera ca nu sunt capabil sa ocup o functie care li se parea mult
prea mare in raport cu gradul de locotenent pe care il aveam atunci, dumneavoastra
si generalul (r) Gheorghe Vaduva v-ati incapatanat sa credeti contrariul, ati
reusit sa ma aduceti in Trustul de Presa al Armatei, poate cel mai bun prilej
pentru mine de a crede, din nou, in fortele proprii si de a deslusi contururile
unui nou orizont.
Sa fie,
oare, doar o simpla intamplare ca multi alti tineri jurnalisti militari va
datoreaza prezenta lor in Trustul de Presa al Ministerului Apararii Nationale,
atent evaluati de ochiul critic al descoperitorului de talente in mazga
cotidianului la nesfarsit tranzitoriu, si urmariti, in evolutia lor, cu harul
jurnalistului rafinat si al pedagogului de exceptie care sunteti?
Am
traversat, impreuna, mari mai blande, in vremuri mai domoale, interesante sau
doar stranii si cetoase, dar si furtuni aprige din care nu eram prea siguri ca
vom iesi teferi sau daca vom mai putea duce vreodata corabia in urmatorul port.
Si parca fiecare furtuna ne determina sa ridicam ancora iar, cu si mai mult
entuziasm. Poate ca toate acestea nu au o valoare prea mare in cuvinte (si cata
speranta ne punem in ele!), pentru ca unele fapte, intamplari sau lucruri se
sapa in inima si se cuibaresc adanc in suflet, fara a ne mai putea parasi
vreodata. As vrea sa ma intorc in timp si sa ma revad in biroul dumneavoastra,
discutand de la egal la egal, asa cum nici un alt sef nu mi-a ingaduit. Cum v-as
putea multumi si pentru acest privilegiu?
Am ales, de
curand, un alt drum, dar nu fundamental diferit de cel inceput in primavara
anului 1996, atunci cand v-am cunoscut. O noua provocare pentru mine a fost
aceea de a duce mai departe, in calitate de redactor-sef al revistei
"Document", buletinul Arhivelor Militare Romane, ceea ce altii
inainte incercasera sa faca din aceasta revista: o publicatie de calitate,
citita si apreciata de iubitorii de istorie. Va asigur, domnule colonel, ca cel
mai dificil lucru – dar care merita incercat! – va fi sa pot confirma, de
fiecare data, cu fiecare articol, numar de revista sau carte scrisa, ca nu
v-ati inselat cand ati considerat ca pot fi (si) un jurnalist profesionist. Iar
daca aceasta revista va fi mai buna decat a fost, cu siguranta va fi si meritul
dumneavoastra!
De nu voi
reusi, vina imi va apartine, fara nici o indoiala, caci investitia
dumneavoastra in ceea ce ma priveste nu va putea fi negata nici chiar de cei
mai indaratnici detractori.
Sa va urez
pensie usoara si lunga? Nu stiti ce inseamna asta. Mi-ati spus, de nenumarate
ori, ca un scriitor sau un jurnalist, un om de condei, in general, nu iese la
pensie. Nici n-ar avea cum. Cand iubesti cuvintele si le slefuiesti cu patima,
in fiecare zi, asa cum ati facut dumneavoastra, cuvantul "pensie",
ingrat poate pentru altii, nu este decat o formalitate administrativa, pentru
care veti avea ingaduinta necesara si toleranta inteleptului care surade cu
subinteles…
Un titlu
"capcana", o noua letrina, un nou text, o noua poveste asezata in
mereu hamesita pagina alba, un nou inceput… O simt si o stiu.
Sa curga
cerneala, sa "tipe" tastatura sub buricele degetelor dumneavoastra,
sa geama rotativa si cuvintele sa ia aminte!
Jurnalistul
Dumitru Roman debuteaza iar!
Cu cea mai calda
pretuire,
Capitan Florin SPERLEA
Draga
Mitica,
Iti urez pensie lunga si bogata. Iti
mai urez sa o mananci sanatos inca o mie de ani. Iti mai urez sa nu te
lenevesti sub acoperirea ei. Iti urez sa mai poti scrie multi ani si sa ai si
unde sa scrii in deplina libertate, pe care ti-o da statutul de rezervist. Ai
prea mult sange kaki pentru a te considera pensionar. Esti rezervist, acum!
Drum bun!
In sfarsit, iti urez o ceremonie de
trecere in rezerva cel putin la nivelul emotional pe care mi l-ati oferit voi,
nemaipomenitii mei colegi: "Adio, arme...si stilou!" Acel moment este
unul la care m-am gandit de foarte multe ori, cu cea mai mare placere. E in
tezaurul meu de amintiri, cu care ma reconsider ca om, atunci cand clipa ma mai
umileste. O trecere in rezerva victorioasa sa ai! Un asemenea moment iti doresc
din toata inima. Il vei evoca mereu.
Ma mai opresc putin la ultima urare.
Meriti o retragere pe masura muncii tale perseverente, chiar incapatanate, de a
scoate acea revista in care tu si, mai ales tu, ai crezut cu adevarat. N-am
uitat cum te zbateai multe luni si apoi ani sa-i gasesti drumul, sa-i conturezi
profilul, sa o pastrezi in vremuri grele, sa o ridici... Ai forat arhiva
bibliotecii militare, pentru a da de "Spiritul Militar Modern" al secolelor
trecute. Pentru a invata de la personalitati pe nedrept date in uitare ale
armatei noastre romane. De la unii care au crezut cu convingere ca au de dat
ceva. Spirit... Nici o picatura de energie spirituala nu se risipeste in zadar.
Ai cules acele picaturi. Alaturi de ele ai asezat, prin scris, altele, cu
irizari contemporane. Si va veni si acea vreme, cand un alt Mitica va avea
revelatia intalnirii cu tine. Pentru ca ai scris si pentru azi si pentru
viitor.
Ca o chestie de fond mi-a ramas si
faptul ca nu te-am vazut niciodata superficial, sa admiti sa mai dai si rasol,
uneori. La revista ta? Never. Daca te consultam, nu rareori, in legatura cu
scrisul meu, am facut-o pentru ca si de la tine am avut de invatat. Printre
multe altele, exact asta, sa nu dau rasol. Mi-ai dat incredere sa-mi urmez
propria cale, in scris... Cat de mult mi-a folosit! Iti multumesc.
Acestea sunt imaginile care mi te
insotesc. Si au trecut ani buni de atunci... Numai buni? De acum incolo, sigur!
Imi pare rau ca nu sunt acolo,
pentru a rosti aceste vorbe eu insumi, ca un modest dar din partea mea.
Bine ai venit in randul
rezervistilor nemuritori!
Colonel (r)
ing. Ioan-Cristian CrAmpiTA
“Tanarul
locotenent de geniu...”
In
vara anului 1974, am fost chemat de locotenent-colonelul Braier, seful Geniului
din Comandament, care mi-a comunicat ca am fost cooptat in Comisia de Inspectie
a ministerului, ce va inspecta Batalionul de Pontonieri al Armatei de la
Giurgiu.
Eu am inspectat
subunitatile de pontonieri la pregatirea fizica, la instructia de front si la
tragerile cu armamentul de infanterie.
Nu mi-a
fost greu deloc, deoarece aveam
experienta si practica la comanda in mai multe unitati. Daca memoria nu ma
insala, Batalionul avea doua companii de podari: pentru constructia de poduri
pe piloni, cealalta pentru poduri pe pontoane.
Inca de la
primele verificari mi-am dat seama ca personalul batalionului, de la soldat la
comandant, a depus eforturi extraordinare in pregatire. Toti se luptau din
rasputeri pentru a obtine rezultate maxime la acel sever examen. Eu nu stiam ca
subunitatea de pontonieri poate executa, in numai trei ore, un pod de pontoane
peste Dunare intre Romania si Bulgaria. M-am convins cand am vazut cu ochii mei...
Cu aceasta
ocazie l-am cunoscut pe foarte tanarul locotenent de Geniu, Roman Dumitru.
Blond, cu ochi albastri, vioi vazandu-l cum isi conduce plutonul, mi-am zis:
asta este facut pentru armata! Am regretat sincer ca nu-i la noi, in arma
Infanterie... Am vazut la el, intr-un trup aparent firav, o suma de calitati
exceptionale: vointa si fermitate, darzenie, ambitie, tenacitate, rabdare de
sisif, modestie, un profesionist in devenire... Isi conducea subordonatii cu maiestria unui dirijor de mare clasa,
iar cand era nevoie, nu ezita sa puna umarul alaturi de soldatii din pluton,
pentru inchegarea cat mai urgenta a portitei. A fost un comandant de pluton de
exceptie. Sa-mi fie iertat egoismul, dar si acum regret, dupa 30 de ani, ca nu
a fost ofiter de infanterie.
Toate
plutoanele batalionului au avut rezultate Bune si Foarte Bune, in final. In
dreptul plutonului locotenentului Roman Dumitru au fost trecute urmatoarele
rezultate: Instructie de front – Foarte Bine; Pregatire fizica - Foarte Bine;
Trageri cu armament infanterie – Foarte Bine; Instructie de specialitate –
Foarte Bine; Disciplina si ordine interioara - Foarte Bine.
Pe ceilalti
ofiteri nu mi-i mai amintesc, dar pe
colonelul Roman Dumitru, ajuns acum la vremea pensionarii, nu l-am uitat niciodata.
De aceea ii
urez ani multi, in bucurie si fericire, alaturi de cei dragi!
Maior (r) Nicu BADIU
18 februarie 2005
<sus>