Cine-l ajuta pe (sub)locotenent?
(Sub)locotenentul a fost, dintotdeauna, vanat si vanator. I-a
placut, ce-i drept, postura desi balanta a inclinat, mai mereu, in partea care presupune din start auz fin si iuteala
de picior. Am trecut cu totii prin faza asta, ne-au ramas doar amintirile placute.
De aceea, ma dor si ma preocupa, totodata, problemele celor mai tineri dintre
noi. Probleme care astazi aduna la un loc o solda micuta, indeajuns
sa nu mori de foame, dar insuficienta pentru a-ti intemeia o familie si a incerca
sa ai si responsabilitatea unui urmas, o casa pe post de Fata morgana,
pentru ca bancherii isi respecta blazonul cand este vorba de reguli si
profituri, iar la rubrica "Situatie financiara", dintr-o cerere de credit, mai tanarul meu
coleg trage linie dupa linie, si o devastatoare nesiguranta a locului de
munca, incat exista permanent riscul de a cumpara o casa devenita inutila prin
mutarea, la ordin, intr-o alta garnizoana. Un lucru bun, chiar extraordinar, a
fost acordarea sumei pentru acoperirea costului chiriei. A fost un gest primit
cu entuziasm, din care locotenentul castiga
ceva, mai putin decat alti beneficiari, care nu-i schimba insa statutul
de chirias.
Problemele locotenentului nu
dispar la intrarea in cazarma. Uneori, ele se accentueaza sau apar altele noi,
pentru ca, bun incasator, Ghidul carierei il asaza la baza piramidei, de unde
n-are decat o sansa din doua – sa moara sufocat sau sa iasa prin ochiul aproape
invizibil al plasei intr-o lume in care gaseste zece promotii de capitani in asteptarea
saltului in cariera. Mai departe, n-am curaj sa-l insotesc, deoarece chiar gandul
de a fi in situatia lui imi da fiori reci si insomnie. A-i judeca dupa valorile
promotiei mele inseamna, inainte de toate, sa le ofer conditiile de atunci, ceea
ce mi-e practic imposibil. Pentru a nu fi inteles gresit, fac referire stricta
la posibilitatea de a primi repede o
locuinta si la constatarea, deloc intamplatoare, ca aproape toti colegii mei,
locotenenti, au ajuns pana la gradul de colonel. Unii, mai pragmatici, au atins
acest grad fara macar a schimba unitatea sau garnizoana! Promotiile noastre au
platit, in schimb, cu sanatatea si linistea familiei, dupa ani la canal, mina,
irigatii, constructii, agricultura sau impaduriri, aplicatii si misiuni in
conditii mizere, de neacceptat astazi. In aceste timpuri, de decontare brutala in
viata fiecaruia dintre noi, sunt surprins sa constat ca unii, ajunsi la
consacrarea deplina in cariera, nu-i ajuta deloc pe locotenenti. Altfel spus,
ne place sa-i avem in subordine si sa-i punem la treaba de dimineata pana seara
tarziu, dar nu ne intereseaza problemele lor, multe si marunte, cu un punct de
plecare in realitatea din unitati.
Unii locotenenti, abia repartizati din academii, constata cu surprindere
ca nu doar distanta de scoala separa, ci si stilul de munca. Daca, in scoala,
perfectiunea era litera de lege, iar pentru aceasta nu existau oprelisti, la
noul loc de munca, a cere mai mult produce doar dureri de cap. De cate ori au intrebat
de ce nu-s lucrurile in matca lor fireasca, li s-a raspuns sa se obisnuiasca si
cu astfel de stari. Un fel de "merge si asa" desi lor le este
greu sa-l accepte.
Perplexitatea tanarului ofiter nu este singulara. Obisnuiti sa fie doar
buni incasatori, in cazul in care
subunitatile lor nu obtin rezultatele asteptate la instructie sau cand sectoarele nu sunt in cea mai
perfecta stare, ei raman surprinsi cand, deasupra lor, nimeni nu raspunde
pentru neregulile cronice din unitati. Un exemplu elocvent l-a oferit aceste
zile de inghet, cand temperatura din dormitoare nu difera mult de cea de afara,
iar soldatii raciti gaseau la infirmerie doar vorbe de consolare. Desi bolnavi,
au fost trimisi la instructie sau in serviciu, dupa caz, urmand ca problemele
de sanatate sa fie rezolvate de... tineretea lor si de timp.
Locotenentul de astazi nu lasa impresia unui proiect pierdut in spatiu.
El are demnitatea de a-si purta crucea, chiar daca este strivit de greutatea
ei. El are nevoie de modele si de proiecte in care sa-si regaseasca sperantele.
Fara ele, si noi, si el, nu suntem decat umbre trecatoare prin lume. Pentru ca
noi sa fim cineva spre care sa-si indrepte recunostinta, locotenentul trebuie sa
fie ascultat chiar si atunci cand ni se pare ca bate campii.
MISIUNEA
IN IRAK CONTINUA
In contextul
participarii tarii noastre la procesul de reconstructie si stabilitate a
Irakului, un nou detasament de militari romani a plecat in teatrul de operatii
din aceasta zona.
Este vorba despre Detasamentul
de Geniu Irak IV, alcatuit in principal din militari ai Batalionului 96
Geniu.
Genistii romani i-au inlocuit
astfel pe colegii lor in zona de responsabilitate a Diviziei Multinationale
Centru-Sud, aflata sub comanda poloneza. Misiunile pe care acestia le executa
constau in reparatia si intretinerea podurilor, lucrari de amenajare a drumurilor,
a spatiilor de parcare a tehnicii si de aterizare a elicopterelor, precum si
constructia unor spatii de lucru si odihna in interiorul campului.
"Ca
tip de misiune, nu este nimic nou pentru dumneavoastra. Batalionul 96 Geniu
este una dintre cele mai incercate unitati ale Armatei Romaniei, cu sute de
misiuni indeplinite pe parcursul a mai bine de 10 ani, in diverse zone de
conflict, incepand cu Balcanii. Nici in Irak nu este prima misiune de acest
gen. Iata, sunteti al patrulea detasament trimis acolo", a subliniat loctiitorul sefului Statului Major
General, general-maior Florian Pinta, in alocutiunea pe care a sustinut-o in
cadrul ceremonialului de plecare in misiune a Detasamentului de Geniu Irak IV.
De asemenea, a tinut sa mentioneze
si faptul ca genistii, prin meseria lor, vor fi foarte apropiati de populatia
irakiana din zona de dislocare: "Sunteti constructori, iar ei au
nevoie sa-si refaca reteaua de drumuri si poduri, de canalizare, de scoli si
gradinite, de refacere a infrastructurii, in general. Dumneavoastra sunteti
cei chemati sa-i ajutati pe localnici".
<sus>