ORDINUL  MINISTRULUI APARARII NATIONALE

 

Este, deja, o traditie incetatenita de multa vreme ca fiecare armata sa aiba o sarbatoare a sa, recunoscuta si respectata de toti cetatenii tarii in slujba careia se afla.

 Fiecare zi a unei armate reprezinta, astfel, un moment important, impregnat de simbolismul si semnificatiile proprii doar acestei institutii, cu un rol deosebit de important intre structurile fundamentale ale oricarui stat modern.

La noi, la romani, aceste semnificatii sunt cu atat mai profunde, cu cat istoria a probat, de-a lungul timpului, legatura indisolubila si indestructibila dintre armata si popor.

Astfel, in fiecare an, la 25 octombrie, intreaga natiune sarbatoreste Ziua Armatei. Aceasta aminteste de un moment de implinire nationala, cand ostirea noastra si-a indeplinit menirea fireasca, aceea de a mentine in hotarele ei milenare patria care a zamislit-o.

Aceasta zi, inca de la instituirea ei, a devenit un simbol al tuturor bataliilor si eroilor neamului romanesc, fiind intiparita in sufletele romanilor ca ziua in care tara isi sarbatoreste Armata si pe cei care au fost sau sunt in slujba ei.

Iata de ce se cuvine ca, in aceasta zi, sa rememoram cu tot respectul cuvenit pe toti cei care s-au jertfit pentru indeplinirea idealurilor la care poporul roman a aspirat si de a incerca sa le urmam pilda pentru un viitor mai bun.

Dar ziua armatei noastre este, in acelasi timp, si un prilej de reflectie a fiecarui militar aflat sub drapel atat asupra succeselor, cat si asupra neimplinirilor. Obiectivele si misiunile specifice ale armatei au ramas, in esenta, aceleasi: de aparare a valorilor si intereselor fundamentale ale statului si cetatenilor Romaniei, la acestea adaugandu-se insa necesitatea unor capabilitati sporite, reale de a raspunde noilor riscuri si amenintari de pe  plan global si regional.

Astfel, calitatea de membru cu drepturi depline al NATO, dobandita in acest an, ne obliga sa ne asumam si toate responsabilitatile si riscurile ce deriva din aceasta, contribuind, alaturi de ceilalti parteneri, la apararea valorilor comune tarilor din Alianta.

In acest sens, eforturile in plan conceptional, decizional si actional de restructurare si modernizare a armatei vor trebui sa conduca, in final, la crearea unor structuri de comanda si de forte flexibile, mobile si interoperabile, capabile sa se sustina in teatrele de operatii, demonstrand aliatilor ca, prin aderarea noastra la NATO, organizatia va fi intarita.

In actualul context international, participarea militarilor romani la campania impotriva terorismului si la actiunile de mentinere a pacii in teatre de operatii din Irak, Afganistan, Bosnia si Kosovo sau la alte misiuni ale ONU reprezinta principalul  argument ca tara noastra va fi in masura sa raspunda si pe viitor, rapid, unor decizii ale aliantei si sa actioneze oriunde situatia o impune.

Acestea sunt motivele pentru care imi exprim convingerea si increderea ca, prin profesionalismul, inteligenta, flexibilitatea si capacitatea de adaptare de care dau dovada militarii nostri, vom reusi sa ne ridicam, si in viitor, la nivelul asteptarilor atat in tara, cat si in cadrul structurilor NATO.

La ceas aniversar, cu gandul la misiunile prezente si la cele viitoare, la militarii romani aflati la datorie sub faldurile drapelului tricolor, acasa sau in locuri indepartate, va adresez dumneavoastra, dragi ostasi ai Armatei Romane si intregului personal civil, cele mai sincere felicitari si succese depline in nobila misiune incredintata de popor. Aceleasi felicitari adresez tuturor cadrelor militare in rezerva si in retragere si un sincer omagiu va aduc dumneavoastra, distinsi veterani de razboi, pentru sacrificiul facut in slujba patriei.

Va doresc multa sanatate si bucurii alaturi de cei dragi!

Dumnezeu sa binecuvanteze Armata Romaniei!

La multi ani!

 

Ioan Mircea PASCU

 

Domnului general dr. MIHAIL POPESCU,

seful Statului Major General al Fortelor Armate din Romania

 

 Cu ocazia sarbatoririi Zilei Fortelor Armate din Romania, tara prietena, doresc sa va adresez sincere felicitari, urari de sanatate, fericire si succes in misiunile la care participati, iar Fortelor Armate multe realizari in procesul de dezvoltare.

Va rog sa accepati toata stima si consideratia mea.

 

General Hamdy Waheba,

seful Statului Major General al Fortelor Armate Egiptene.

 

Ambasada Statelor Unite ale Americii,

Biroul Atasatului Militar

 

Domnului general dr. MIHAIL POPESCU,

seful Statului Major General al Fortelor Armate din Romania

 

Draga domnule general Popescu,

 

Biroul Atasatului Militar si Ambasada SUA din Bucuresti felicita Ministerul roman al Apararii si are onoarea de a va transmite urmatorul mesaj din partea generalului Richard B. Myers, presedinte al Statului Major Intrunit:

 

Draga domnule general Popescu,

 

In numele intregului personal, barbati si femei, din cadrul Fortelor Armate ale Statelor Unite si a Statului Major Intrunit, va felicit pe dumneavoastra si pe toti militarii romani, cu ocazia sarbatoririi Zilei Fortelor Armate.

Armata romana poate fi mandra de realizarile obtinute in misiunile din intreaga lume. Contributia pe care ati adus-o la eforturile coalitiei din Balcani, Afganistan si Irak este marturia curajului si profesionalismului trupelor romane. In aceste vremuri tulburi, sunt mandru ca actionez umar la umar cu militarii romani – dovada a idealurile noastre comune, in Europa si in intreaga lume.

Cele mai bune urari cu prilejul acestui eveniment important.

 

Al dumneavoastra,

Richard B. Myers, presedinte al Statului Major Intrunit

 

Domnului general dr. MIHAIL POPESCU,

seful Statului Major General al Fortelor Armate din Romania

 

Draga domnule general,

 

Cu ocazia incheierii misiunii mele de comandant-general al Diviziei Multinationale din Zona central-sudica, MND CS (Multinational Division Central South), doresc sa va multumesc pentru remarcabila activitate a militarilor romani, desfasurata in cadrul misiunii comune din Irak. Ei au dat dovada de profesionalism, competenta si au demonstrat ca sunt gata sa se sacrifice pentru pace.

Misiunea Batalionului roman de Geniu in Irak contribuie la intarirea stabilitatii si securitatii in aria de responsabilitate a MND CS, sprijina reprezentantii Administratiei si Politiei, ajuta la refacerea infrastructurii si la restituirea legii si ordinii din aceasta tara. Echipa de militari romani, din cadrul HumInt (Human Intelligence), este cel mai performant colectiv al Diviziei, pe probleme de informatii, si furnizeaza date deosebit de importante.

Sunt convins ca, intr-o buna zi, datorita remarcabilelor lor rezultate Coalitia va reusi sa faca din Irak un stat liber, democratic si suveran.

Am speranta ca guvernul dumneavoastra va continua sa contribuie cu un batalion la aceasta nobila cauza.

Doresc Fortelor Armate Romane mult succes in activitatile viitoare si toate cele bune pe plan personal.

A fost un mare privilegiu sa ma aflu la comanda acestor excelenti soldati.

Inca o data, va multumesc foarte mult pentru intreaga activitate desfasurata de unitatile dumneavoastra.

 

Cu tot respectul,

general-maior Mieczyslaw Bieniek,

comandant-general al Diviziei Multinationale din Zona central-sudica a Irakului.

 

Ostirii romane

 

Cu 60 de ani in urma, la 25 octombrie 1944, s-au incheiat luptele duse de trupele romane, in cooperare cu cele sovietice, pentru eliberarea de sub ocupatia horthysta a ultimei brazde de pamant romanesc din nord-vestul tarii. Pentru a se statornici in istorie si in memoria poporului roman semnificatia acestei luminoase zile, 25 OCTOMBRIE a devenit ZIUA ARMATEI ROMANE. Ea aminteste de faptele de arme ale ostasilor romani in cele 63 de zile de lupte crancene pentru infrangerea  rezistentelor dusmane  de la Sfantu- Gheorghe si Targu Mures, Oarba de Mures si Dealul Sangeorgiu, Paulis si Minis, de la Arad si  Timisoara, de pe Mures, Crisuri si Somes, din Muntii Lapus, Faget si Mezes, de la Satu Mare, Oradea si Carei. Jertfa ostirii romane a fost de 58.330 militari (morti, raniti si disparuti).

Anul acesta, aniversarea Zilei Armatei Romane are loc in conditiile in care s-au sarbatorit si alte evenimente importante din istoria Romaniei, dintre care  amintim: 500 de ani de la moartea lui Stefan cel Mare si Sfant, 60 de ani de la infaptuirea actului de la 23 august 1944 si alaturarea Romaniei la coalitia Natiunilor Unite.

Se cuvine sa subliniem ca, evenimentul predominant al anului 2004 l-a constituit primirea Romaniei, la 29 martie, ca membru cu drepturi depline in cadrul NATO, o data cu alte sase state europene. Astfel, Romania, a fost plasata sub umbrela de securitate a unei aliante politico-militare puternice. In prezent, scopul principal al Aliantei consta in apararea impotriva terorismului international care se dovedeste de o cruzime dincolo de limitele umane si a pericolului folosirii armelor de nimicire in masa, care urmaresc destabilizarea statelor civilizate si  crearea unor stari de insecuritate globala sau regionala. De aici, rezulta pentru ostirea romana obligatii noi privind misiunile sale, cu influente decisive asupra structurii, inzestrarii si instruirii unitatilor si marilor unitati. Cu prilejul aniversarii zilei de 25 octombrie, cei mai varstnici ostasi ai tarii aduc un calduros omagiu de pretuire ostirii romane, ostasilor aflati sub arme si celor care sunt in misiuni sub Drapelul NATO.

Veteranii de razboi isi pleaca fruntile cu smerenie in fata memoriei ostasilor romani cazuti in lupte de-a lungul vremurilor pentru apararea fiintei nationale a  poporului roman, credintei stramosesti si gliei strabune.

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!

 

General de armata  (r) Marin  DRAGNEA, presedintele ANVR

 

O perioada contradictorie din istoria Armatei

 

Armata romana a evoluat, in perioada regimului comunist, pe coordonatele impuse de viziunea partidului comunist asupra apararii, dar, mai ales, in functie de interesele de mare putere ale fostei URSS. Istoria armatei, ca institutie fundamentala a statului, in aceasta perioada este marcata de cateva procese si evenimente care au avut, de altfel, impact deosebit asupra societatii romanesti in ansamblul ei. De amintit, printre altele, sovietizarea si comunizarea fortata in primii ani ai dominatiei sovietice, emanciparea politica si militara de sub tutela Moscovei, politica de interventionism si amestec in treburile interne practicata de liderii sovietici de la Stalin pana la Gorbaciov, ca si evolutiile semnificative din raporturile Est-Vest din timpul Razboiului Rece.

Din aceasta perspectiva, istoria ostirii romane este, pentru aceasta perioada, complexa, contradictorie si, inca nu, pe deplin elucidata. Drumul de la institutia militara traditionala la una conceputa dupa modelul sovietic, si apoi cosmetizata si transformata in acord cu national-comunis­mul romanesc, a fost strabatut in trei etape: una preliminara, intre 1945 si 1948; a doua de fundamentare si institutionalizare a structurilor de tip "democrat popular" in perioada 1948-1958 si o a treia etapa, 1958-1989, marcata de inceputul distantarii politice fata de Moscova si finalizata cu elaborarea unei doctrine militare nationale.

Etapa preliminara a avut un caracter eminamente distructiv. Au fost instituite prigoana ofiterilor superiori si generalilor vinovati de sprijinire a "regimurilor burghezo-mosieresti", epurarea din armata si arestarile masive in corpul cadrelor concomitent cu stabilirea controlului politic prin instrumente si parghii total straine traditiilor armatei romane.

Etapa in care s-a produs schimbarea de esenta in organizarea si functionarea armatei romane a durat zece ani. Modelul sovietic a fost hotarator: legislatie, regulamente si instructiuni copiate din URSS; organizare teritoriala asemanatoare celei din Armata Rosie prin desfiintarea marilor unitati de tip armate si corp de armata si inlocuirea lor cu regiuni militare; functionarea aparatului politic ca instrument de control si impunere a politicii partidului comunist; compozitie sociala majoritar muncitoresc - taraneasca a corpului de cadre; existenta unor structuri de informatii cu rol de politie politica pentru a verifica daca personalul armatei aplica intocmai ordinele partidului comunist si politica militara.

Pregatirea si instruirea in armata in aceasta perioada erau nu numai copiate intocmai, din experienta sovietica in domeniu, dar erau si subordonate in exclusivitate intereselor de mare putere, fostei URSS. Au fost eliminate elementele de simbolistica specifice din cultura de organizatie, traditionala, a armatei, incepand cu insemnele de grad, tinuta, drapele de lupta ale unitatilor si marilor unitati, decoratii si terminand cu zilele de sarbatorire a diferitelor categorii de forte armate. In iulie 1951 a fost impusa ca zi a Fortelor Armate din Republica Populara Romana, data de 2 octombrie. Se considera ca momentul in care Stalin si-a dat acordul pentru constituirea Diviziei de voluntari "Tudor Vladimirescu" (2 octombrie 1948) este inceputul formarii armatei de tip nou "democrat-populare". Indoctrinarea politica si cultivarea urii de clasa in randurile armatei de tip nou au fost cultivate cu intensitate de organismele si organizatiile de partid. S-a produs o schimbare de esenta in ceea ce priveste sistemul de valori morale si etice existent in armata romana pana la instaurarea regimului comunist si o alienare a corpului de cadre.

Transformarile produse au facut ca in aceasta etapa sa apara si o forma de rezistenta a unei parti a corpului de cadre.

Reputati istorici si analisti militari ai fenomenului comunizarii apreciaza ca s-ar gresi daca am considera ca noul regim a starnit prin modificarile impuse, nemultu­mirea intregului corp de cadre militare. Epurarile din etapa preliminara comunizarii armatei romane au permis inlaturarea celor considerati "periculosi" si "reactionari" care, prin influenta lor asupra cadrelor tinere, ar fi putut compromite procesul de politizare a armatei. Suprave­gherea si controlul politic au fost impletite cu introducerea unor facilitati, inlesniri si avantaje care i-au castigat pe cei nedecisi in favoarea regimului comunist si i-au manipulat pe cei tineri.

Plecarea trupelor sovietice din Romania a deschis drumul unor transformari si modificari ale institutiei militare din Romania. Daca in plan extern evolutiile au fost constante, in ceea ce priveste “de­partarea” de Kremlin si gasirea unei „cai romanesti” in politica externa in viata politica romaneasca acestea au fost mai degraba contradictorii. Paradoxal, a urmat o perioada de crestere a represiunii si a dogmatismului stalinist si nu una de relaxare, asa cum lumea s-ar fi asteptat, deoarece dupa moartea lui Stalin si URSS dadea semne de schimbare. Politica militara a statului roman dupa aceasta data a stat sub semnul schimbarilor in diplomatia romaneasca si a intentiilor liderilor comunisti de la Bucuresti de a initia o “cale romaneasca de construire a socialismului”.

Dupa plecarea trupelor sovietice au avut loc schimbari, care ar fi fost de neconceput cu doar cativa ani inainte, in ceea ce priveste organizarea, structura si conducerea armatei, in sistemul de instruire si formare a cadrelor militare, in dotarea si inzestrarea trupelor, ca si in gandirea militara. Primele masuri luate in interiorul sistemului militar au vizat mai ales rolul simbolic pentru a se vedea reactia URSS. Astfel, din 1959, multe din unitatile militare si-au recapatat numele din perioada interbelica (Divizia 2; 9; 18; 35; 49 Infanterie) ceea ce insemna, practic, o incercare de reluare a firului traditiilor de lupta ale acestor mari unitati care luptasera in cele doua razboaie mondiale. Tot in acest an printr-un decret al Prezidiului Marii Adunari Nationale ziua fortelor armate se celebra pe 25 octombrie si nu cea de 2 octombrie, impusa de sovietici.

In iulie 1959 un alt “semnal” de schimbare a fost dat, prin desfiintarea corpului “sergentilor si cartnicilor”. Sergentii si cartnicii ca structura a corpului de cadre a fost imprumutata de la sovietici si impusa in armata romana la 14 iulie 1950.  Prin introducerea corpului subofiterilor si a maistrilor militari se revenea, in fapt, la o categorie a corpului de cadre de traditie in armata romana.

Desfiintarea in vara anului 1960 a structurilor militare de tip “regiune militara” impusa, de asemenea, ostirii romane de sovietici dupa 1948, a constituit inceputul transformarilor majore in organizarea armatei romane in perioada regimului comunist. Au fost reinfiintate comanda­mentele de armata, de mari unitati cu rol operativ care aveau in subordine directa divizii de infanterie si mecanizate, regimente de tancuri, unitati de geniu, transmisiuni, radiolocatie, chimie etc. De precizat ca aceste modificari, ca de fapt si cele care vor urma in deceniile urmatoare, n-au adus atingere esentei trasaturilor care carac­terizau o armata de tip comunist! Partidul comunist pastra controlul efectiv asupra intregii vieti ostasesti. Prin Hotararea Biroului Politic al CC al PCR din octombrie 1959 cu privire la intarirea muncii de partid si cresterea rolului organelor politice in armata s-a intarit controlul si s-a impus viziunea marxista asupra functionarii organismului militar cu si mai multa vigoare. Pentru aceasta au fost facute modificari in structura organizatorica de partid in armata. Astfel, in cadrul unor comandamente si directii centrale ale armatei in locul sectiilor politice s-au creat comitete de partid. Scopul declarat al acestor schimbari era acela de a ancora mai direct, mai bine si mai puternic organizatiile de partid “in miezul procesului instructiv-educativ”, in fapt era de a eficientiza activitatea de supraveghere a comandantilor pe toate treptele ierarhice. Prin acest document emis de conducerea comunista s-a statuat si extinderea contro­lului organelor de partid locale asupra structurilor militare dislocate pe teritoriul national. Primii secretari ai partidului din regiuni/raioane aveau drept de control asupra organelor de partid din unitatile si marile unitati dislocate pe teritoriul de competenta, analizau periodic modul cum comandamentele militare aplica preve­derile documentelor de partid in armata si faceau recomandari. Secretarii de partid si sefii consiliilor politice deveneau loctiitori politici ai comandantilor si asa, in fapt, se anula principiul unitatii de comanda introdus in armata la inceputul anului 1958. Leontin Salajan intr-o cuvantare tinuta in fata activului de partid din armata preciza in toamna anului 1959 “Comandantul poate lua o hotarare si fara sa-l consulte pe seful sau de stat major, dar nu poate lua nici o hotarare si fara sa-l consulte neaparat si obligatoriu pe loctiitorul sau politic”.

La inceputul lunii decembrie 1964, Consiliul de Stat a emis un decret privind reorganizarea Ministeru­lui Fortelor Armate si stabilea noi orientari in ceea ce priveste functionarea organis­mului militar roma­nesc.  Potrivit acestui decret Ministerul Fortelor Armate era alcatuit din urmatoa­rele structuri: Marele Stat Major, Consiliul Politic Superior, Comandamentele de arma si directiile centrale de specialitate, Comandamentul Spatelui, Directia Generala a Inzestrarii, Directia cadrelor, Directia financiara si control, Directia Secretariat si Oficiul juridic. Prin decretul mentionat si prin alte acte normative Ministerul Fortelor Armate avea „sarcina de a asigura pregatirea militara a tuturor cetatenilor tarii…”. Acesta isi desfasura activitatea sub indrumarea CC al partidului comunist si executa misiunile ce-i reveneau prin lege. Prin aceasta lege  s-au organizat si reorganizat unele structuri centrale sau categorii de arme.  Evenimen­tul cel mai notabil care s-a petrecut insa a fost reinfiintarea trupelor de vanatori de munte. Aceasta arma fusese desfiintata, la indicatiile sovieticilor, sub pretextul adoptarii de catre Romania a doctrinei de bloc si mai ales, datorita opiniei gresite ca intrebuintarea ANM fac ineficienta lupta dusa de vanatorii de munte. Unitatile si marile unitati infiintate, incepand cu 14 octombrie 1964, cand s-a emis ordinul de reinfiintare a Brigazii 2 Vanatori Munte, aveau misiunea de a duce lupta in teren muntos impadurit, greu accesibil, acolo unde celelalte arme nu puteau actiona. Specialistii militari au apreciat ca masurile n-au fost luate decat pe jumatate. Nu s-a mers pana acolo incat sa se infiinteze si un comandament specializat care sa raspunda de pregatirea vanatorilor de munte.

Anul 1964 este important si prin aceea ca dispare, practic, institutia consilierilor sovietici din armata Romaniei. Potrivit intelegerilor, din 1958, dintre conducerea politica de la Bucuresti si cea de la Kremlin, consilierii au fost inlocuiti cu specialisti care au venit din URSS in conditii precise si cu sarcini limitate.

Instruirea trupelor a cunoscut si ea modificari. In aceasta perioada pregatirea de lupta a trupelor a fost reorganizata pe baza experientei rezultate din cel de-Al Doilea Razboi Mondial. S-au reeditat regulamente de lupta noi, care constituiau adaptari ale regulamentelor sovietice la specificul armatei noastre. In fruntea Directiei pregatirii de lupta au fost numiti generali cu experienta in domeniul militar. In acelasi timp a functionat si Directia invatamantului militar, care a avut in subordine liceele militare, scolile militare de ofiteri activi si de rezerva, scolile de subofiteri, ulterior si de maistri militari, Centrul de instructie al infanteriei, precum si catedrele de pregatire militara de pe langa institutiile de invatamant superior.

A continuat practica folosirii unor unitati ale armatei la munci agricole si industriale. Partici­parea unor efective militare la lucrari in economia nationala a fost reglementata prin hotarari ale Consiliului de Ministri. Aceasta practica a regimului comunist de a folosi o mana de lucru ieftina si obedienta pentru acoperirea carentelor de productivi­tate ale sistemului economic socialist a inceput inca din anii ’50. Ea a atins dimensiuni considerabile in anii ’80, cand participarea armatei a fost reclamata de partidul comunist nu numai in agricultura, dar si pe marile santiere nationale de constructii, in mine, participare soldata chiar cu victime omenesti in urma accidentelor si conditiilor foarte grele de munca. Pana atunci insa, pentru strangerea recoltelor anului 1959 au fost repartizati la lucru in gospodariile agricole de stat peste 120000 de soldati. In anul 1964 armata a contribuit la diferite activitati in beneficiul Trustului Central Gostat cu 25000 de militari si la transportul cerealelor cu aproape 4000 de camioane. In anii ’80, pe langa prezenta deja obisnuita in mine sau in agricultura, militarii au participat masiv cu tehnica de geniu si importante efective la lucrarile Canalului Dunare-Marea Neagra, drumului Trans­fagarasan, Casei Poporului etc.

Politica militara a statului roman ca si evolutia de ansamblu a organismului militar au fost influentate si de transformarile care au avut loc in sistemul politic romanesc dupa 1965 ca urmare a adoptarii unei noi Constitutii, adoptata la 21 august 1965.

Relatiile dintre Romania si URSS, dintre liderii politici de la Bucuresti si cei de la Moscova isi vor pune decisiv amprenta si pe modul cum statul roman a inteles sa se comporte in cadrul Tratatului de la Varsovia, cat si in diplomatia militara.

Dupa retragerea trupelor sovietice din Romania si, mai ales, dupa declaratia Plenarei largite a CC al PMR din aprilie 1964, comunistii romani, fara sa se dezica de preceptele sistemului totalitar comunist, au contat sa obtina in cadrul lagarului sovietic o autonomie sporita. Acest fapt n-a fost aproape niciodata bine vazut de hegemonul sovietic, indiferent de ce lider s-a aflat la Kremlin in perioada analizata.

 

Colonel prof. univ. dr. Constantin HLIHOR

 

Talismanul de arama

 

Initial, a vrut sa se faca pilot militar, ca sa-si salveze tatal din incercuirea de la Stalingrad. O copilarie, desigur, dar asa gandea el atunci, in plina valtoare a razboiului. De altfel, in 1942 avea sa si obtina brevetul de pilot in cadrul Aeroclubului "Oltenia", pe avioane Klem 25 si Klem 35. Soarta insa a vrut sa ajunga ofiter de Infanterie, promotia 1944. Nascut la 9 aprilie 1923 in Basarabi, azi suburbie a Calafatului, sublocotenentul Constantin Didulescu avea sa urce pana la gradul de general-locotenent, comandant de divizie si loctiitor de comandant de armata. Azi este vicepresedinte al ANVR si presedinte al Filialei "Dimitrie Cantemir" a ANVR, din Sectorul 4 al Capitalei. Comandant de pluton pe Frontul de Vest, in Al Doilea Razboi Mondial, front pe care, pana la urma, a ajuns sa lupte impreuna cu tatal sau – plutonierul major Ioan Didu –, generalul-maior (r) Constantin Didulescu are ce povesti astazi nepotilor. Cu omoplatul drept ciuruit de o rafala de mitraliera, apoi cu pieptul sfartecat de o schija de aruncator de mine de 120, infanteristul de odinioara surade cu intelepciunea celui trecut cu bine prin focurile iadului si spune: Nu mi-am facut decat datoria de soldat! Important este ca am invins. Restul este istorie... O istorie din care am decupat cateva secvente pentru ca noi, militarii in activitate de azi, sa putem intelege, daca mai este nevoie, cum si cu ce pret s-a castigat libertatea de care ne bucuram.  

 

Pariu pe un butoi cu vin de Tokay

 

Ziua de 19 octombrie 1944, pe malul stang al raului Tisa, in zona localitatii Tezaured din Ungaria. Nu era nici prima data si nici primul loc pe unde militarii armatei romane incercau sa forteze raul Tisa fara pregatire prealabila de artilerie si, mai ales, fara mijloace adecvate de trecere, ci doar cu ajutorul unor improvizatii din paie, crengi si foi de cort. Si totusi minunea s-a intamplat. Soarele dadea semne de apunere cand batalionul maiorului Margarit Teodorescu a reusit un firav cap de pod, subunitatile sale inaintand cam cinci kilometri dincolo de malul drept. Pentru ca dupa vreo doua ceasuri, dupa ce inaintasera cam cinci kilometri, un contraatac inamic cu tractoare, luate drept tancuri de soldatii romani, sa le arunce inapoi, peste apa rece si din ce in ce mai involburata si mai rosie a batranului rau. Multi dorobanti aveau sa moara de glont, altii inecati, cativa au cazut prizonieri. Printre acestia din urma si comandantul batalionului. Plini de sange si uzi pana la piele, cei mai norocosi au reusit totusi sa atinga malul stang al raului dinspre care sublocotenentul Didulescu le acoperea retragerea. Cand intunericul se asternuse, inarmat cu o portavoce maiorul Margarit Teodorescu cerea soldatilor romani sa treaca de partea inamicului unde e cald si bine, au mancare si bautura din belsug si sunt tratati boiereste. Deh, de-ale razboiului! Oricum, sublocotenentul Didulescu nu-l mai putea auzi. O rafala de mitraliera ii muscase in plin omoplatul drept, in timp ce se inapoia la punctul de comanda al plutonului. Trei gloante stralucitoare de arama. Va pierde un butoi cu vin de Tokay in momentul cand consultandu-l, chirurgul ii va spune ca i le va scoate nu din omoplat, pe unde intrasera, ci de undeva, din zona dorsala a antebratului. Cata vreme se deplasase cu o bicicleta de captura pana la punctul sanitar, gloantele mitralierei inamice isi vazusera de drumul lor. Le va purta ca talisman, intr-un saculet din panza de in prins langa placuta de identitate, pana la sfarsitul razboiului. Si, de parca Moartea insasi ar fi vrut sa le incerce puterea, peste aproape o jumatate de an, cand deja incepuse sa se strige Hitler kaput!, l-a mai muscat o data.

 

Scutul de macramé

 

Pe 21 aprilie 1945 batalionul sau ajunsese in apropiere de Moravce Pisek, pe malul stang al Moravei. Nemtii se retrageau pe soseaua dintre Bratislava si Brno. Sareau in ochi tanchetele care tractau cate patru-cinci camioane o data, ramase in pana de benzina. Ordinul comandantului de batalion, maiorul Caragea, numit la comanda recent, pentru indeplinirea stagiului de front, a sunat clar si totodata hilar, generalul de azi Didulescu neputand sa-l uite vreodata: "Domnule sublocotenent, puneti stapanire pe autostrada si Crucea de Fier va va sta pe piept!" Autostrada supravegheata de inamic printr-un teribil de eficient cuib de mitraliera amplasat intr-o cazemata improvizata. Il va ajuta un fost camarad de liceu – "Fratii Buzesti" -, pe nume Marin Dragomir, pe care l-a reintalnit exact atunci, ca observator al Regimentului 9 Artilerie din Craiova: "Nu-i bai mai, Costache, ii vin eu de hac!"  Caz rarisim pentru cunoscatori, primul obuz a scos din lupta mitraliera. "Peste cateva minute, rememoreaza cu satisfactie fostul dorobant, beam cafeaua neamtului, inca fierbinte. Si, ca sa nu-l uit, neamtul mi-a mai lasat un binoclu Zeiss, pe care-l pastrez si azi, si o paturica din lana. Continuand inaintarea am ajuns la un sant care cadea perpendicular pe autostrada. Pe taluzul acestui sant m-am oprit sa dau ordinul de lupta grupelor. Proiectilul s-a spart chiar in sant. O schija rupta din ogiva unui aruncator de 120, de aproape zece centimetri, cu varful de numai trei-patru milimetri m-a izbit in dreptul inimii si am crezut ca nu-mi mai trebuie nici popa, nimic. Varful schijei s-a oprit la doar un singur milimetru, de aorta, incat medicii care m-au operat, tot de la Spitalul de campanie nr. 1, au zis ca Dumnezeu m-a aparat. In realitate ma aparase Sfantul Anton. Concret, insa ma protejase ca un veritabil scut antiglont portmoneul meu de macrame, plin cu poze de familie. Printre care pastram si un cartonas cu Sfantul Anton primit de la o cehoaica din Dobroniva unde, pe la finele lui martie, tocmai cand se sarbatorea Pastele catolic, fusesem incartiruit. Erau de fapt doua surori care vorbeau binisor romaneste ca tatal lor lucrase inainte de razboi la fabrica de caramizi din Cluj. Si ducandu-ma cu una dintre ele la biserica in ziua de Paste am ingenunchiat si eu in fata Madonei si m-am rugat. Gestul acesta spontan a impresionat profund populatia aflata de fata, care, rod al propagandei naziste, ne considerau barbari. In acele imprejurari, la plecare, fata pe care o insotisem la biserica mi-a daruit acea iconita cu Sfantul Anton care, ca si pozele mele de familie din portmoneul de macramé, a fost perforata de schija".

 

Cautand-o pe Ilonka

 

Aflat in convalescenta dupa ce a fost ranit prima oara, sublocotenentul Didulescu s-a interesat de situatia tatalui sau, Ioan Didu, pe care nu-l mai vazuse de cand plecase pe Frontul de Est unde avea sa ajunga pana la Stalingrad. Acum ajunsese la Budapesta. "Am cerut atunci pe cale ierarhica, printr-un raport, sa fie demobilizat ca ii voi lua eu locul cat de curand pe Frontul de Vest, in Cehoslovacia. Lucru care s-a si intamplat. Ca urmare Craciunul anului 1944 l-am sarbatorit in familie, acasa. M-am dus sa vad daca o mai gasesc pe Ilonka, din Razboiul de Reintregire!, mi-a spus tata cand ne-am revazut. Era foarte bucuros ca scapase teafar, inca o data, din valtoarea celui de al doilea mare razboi al secolului. Atunci luptase ca soldat. Acum era plutonier major in Regimentul 5 Vanatori din Corpul 7 Armata de la Timisoara".

      

Aceasta este istoria!

 

Dupa 1989, generalul Constantin Didulescu a fost desemnat sa reprezinte de mai multe ori veteranii romani de razboi la diferitele momente aniversare organizate de fostii lor camarazi de front din alte armate. Si a facut-o cu cinste si demnitate oriunde, atat la Moscova, cat si la Budapesta, Bratislava, Belgrad sau Brno. Si acolo unde altadata ordona sa se presare gloante acum a presarat flori. Iar la Brno a avut surpriza sa se reintal­neasca, dupa mai bine de 50 de ani, cu un fost partizan slovac cunoscut intr-o padurice de pe malul Moravei in aprilie 1945, cu cateva zile inainte de a fi ranit a doua oara. Presa slovaca a consemnat cum se cuvine evenimentul. Iar nepotii ceta­tenilor eliberati i-au multumit recunos­catori, ca si parintii lor la timpul respectiv, de altminteri, pentru omenia de care a dat dovada armata romana in timpul razboiului. Un singur regret l-a incercat pe generalul-maior (r) Didulescu in timpul revederii locurilor pe unde au cazut camarazii si subordonatii sai. Ca in afara de cruci si morminte, nici un alt "document" nu a ramas sa consemneze peste decenii jertfa lor. Iar uneori nici macar crucile si monumentele nu se mai gasesc. Si nu e de mirare ca in urma cu cativa ani, la Moscova, expresedintele Boris Eltin, subliniind meritele Armatei Rosii in obtinerea Victoriei de la 9 Mai 1945, spunea in fata unei multimi impresionante de oameni adunate in fosta Piata Rosie, ca o favoare,  ca la aceasta Victorie au contribuit cu cateva grupe de... partizani, printre altii, si romanii. Prezent acolo, generalul (r) Didulescu a auzit si nu i-a venit sa creada. Dar..., "asta e istoria!" Cand mormintele eroilor nu mai pot vorbi, cei vii pot sa afirme numai ce-si aduc ei aminte.  Sau numai ce vor.

 

Maior Dan GIJU

 

1944 – 25 octombrie – 2004

O zi ca atatea altele

 

Dupa circa o luna de la lovitura de stat din 23 august 1944, rastimp in care Romania angrenase in lupta peste o jumatate de milion de militari, in special din Fortele Terestre – din care a pier­dut peste 10% (morti, raniti, disparuti) –, la 25 octombrie 1944, in sfarsit, erau eliberate, concomitent, orasele Carei si Satu Mare de catre unitati ale Corpului 8 Armata, respectiv ale Corpului 2 Armata. In semn de cinstire a armatei romane pentru jertfele depuse pe altarul patriei, la un oarecare timp dupa aceea, mai exact dupa initierea concreta a procesului de desovietizare a tarii, implicit a armatei, data de 25 octombrie avea sa intre in istoria sarbatorilor militare ca Ziua Armatei Romane. Imi staruie si astazi in minte o lectura suplimentara dintr-unul din manualele de literatura romana studiate in scoala generala, intitulata "Ultima brazda" si care, nu stiam atunci, ii apartinea unui ziarist si scriitor militar. Si multa vreme dupa aceea, cand am cautat sa-mi explic motivul pentru care a fost aleasa sa ne reprezinte aceasta zi si nu alta, am trait cu impresia ca acela trebuie sa fie secretul, anume ca in ziua respectiva a fost eliberata prin lupta armata ultima brazda de pamant romanesc. Ca dupa Revolutia din decembrie 1989, cand istoricii au inceput sa-si mai dea drumul la gura, sa realizez ca, de fapt, fusese eliberata, intr-adevar, ultima brazda, dar numai din nord-vestul Tran­sil­vaniei. Cum, necum, cert este ca in toata perioada cat Romania a fost parte a lagarului comunist ne-a fost indusa si intretinuta falsa iluzie ca, la 25 octombrie 1944, Romania, cu ajutorul Armatei Rosii, evident, si-a recuperat ultima palma din pamantul strabun si cu asta si-a incheiat socotelile. Numai ca istoria este un fel de balaur cu sapte capete, ii tai azi unul si rasare la loc tocmai cand nu te astepti.  Asa se face ca ivindu-se posibilitatea umblarii la anumite arhive, respectiv la presa timpului, dupa decembrie 1989, s-a putut remarca, luand ca baza aceeasi rezolutie logica a impunerii sau a alegerii lui 25 octombrie drept Zi a Armatei, ca exista momente mult mai semnificative la care ar fi fost cazul ca decidentii sa se fi oprit, unul dintre acestea fiind, de pilda, ziua de 26 iulie cand, la 1941, o data cu eliberarea orasului Cetatea Alba, Marele Cartier General roman anunta ca Din Carpati pana la Mare suntem din nou stapani pe hotarele strabune. Desigur, nu e nimeni atat de naiv sa creada ca s-ar fi ajuns pana aici. Dar, dincolo de faptul ca aceste doua evenimente – eliberarea ultimei brazde din sud-est, respectiv a celei din nord-vest –, intr-un fel, chiar daca prima a avut caracter vremelnic, se anuleaza reciproc, adica daca nu o putem sarbatori pe una de ce sa insistam cu cealalta, ma asteptam ca macar sa fie ales un reper neutru, mai putin generator de speculatii. Cum ar fi ziua Marelui Mucenic Gheorghe, din calendarul nostru crestin ortodox. Cu atat mai mult cu cat nu ar fi fost ceva inedit pentru armata romana. In orice caz, vazand cum, de la un timp, au inceput sa fie modificate sau, ma rog, modernizate, adaptate etc. in ritm sustinut formele problemelor (ceva mai greoi fondurile), de la Juramantul militar si pana la pasul de defilare, musai am banuit ca trebuie sa se schimbe si aceasta zi. Iata insa ca au trecut exact 60 de ani de cand a fost marcata in istorie – ceva mai putini de cand a fost adoptata ca sarbatoare militara, ce-i drept – si cincisprezece de la Revolutie, dar semnificatia ei ramane constanta, nealterata, nestirbita de nimic. Sa fie acesta un prim semn al maturizarii noastre istorice? Imi place sa cred ca da. In fond, soldatul roman a luptat in atatea razboaie de aparare sau, in cazul de fata, de eliberare a pamantului strabun, incat orice zi din an ar avea aceeasi sacra semnificatie ca si 25 octombrie 1944. Unele chiar mai mult.

 

Maior Dan GIJU 

 

Cine reprezinta Armata?

 

Dincolo de atmosfera festiva a Zilei de 25 octombrie, ne gandim ca societatea civila recupereaza prin armata doua evenimente temporale. Unul tine de amintirea clipelor petrecute intr-un mediu cazon, fapt savarsit de majoritatea barbatilor, iar celalalt tine de memoria recenta, alimentata de actiunile militarilor romani din teatrele de operatii de pe intregul mapamond.

Acum, armata se redefineste ca partenera a altor armate din NATO si, deocamdata, se situeaza intr-un stadiu al incercarilor, al experimentelor. Dar drumul este bun – transformarea intr-un aliat de incredere. Iar actiunile militarilor romani peste hotare au dovedit acest lucru cu prisosinta.

Dar spre ce se indreapta armata romana ca membra a NATO?

Tendintele arata o directie care se vrea fara echivoc – profesionalism integrat intr-un cadru coerent de dezvoltare.

Dar ce se intampla concret la nivelul sistemului militar?

Trecerea de la teorie la practica nu mai este un deziderat. Militarii pot si au ocazia sa-si probeze cunostintele in situatii reale de lupta. Dincolo de pericolul evident pentru militarii in cauza, rezulta un mare castig pentru sistemul militar intrucat poate ramane in permanenta actual si conectat la realitatile campului de lupta. Mai mult, la orizont apar militari bine pregatiti, cu experienta combativa. Acestia din urma, credem noi, cinstesc, intr-adevar, memoria luptatorilor care au luptat in cele doua razboaie mondiale.

Desigur, in plan conceptual, se poate vorbi de foarte multe consecinte benefice ale integrarii in NATO. Dar important este ce se resimte la nivelul luptatorului.

Important este, de asemenea, si sistemul care trebuie sa tina pasul cu vremurile, adica sa aiba capacitatea de a face fata amenintarilor actuale si viitoare.

Iar dincolo de aceste doua aspecte care trebuie indeplinite ramane mai actuala ca oricand intrebarea: Cine reprezinta armata in imaginarul colectiv?

Militarii din teatrele de operatii sau cei de acasa? Cei cu probleme sau cei cuminti, ascunsi de provocarile cotidiene?

 Credem ca raspunsul a fost deja dat de evenimentele in care au fost implicati militarii romani.

 

Locotenent Dan SCUTARU

 

Obiectiv indeplinit

 

23 octombrie 1990. Cu doua zile inainte de aniversarea Armatei Romaniei, la Cartierul General al NATO era pusa borna ce va marca un drum greu, in care se credea cu tot sufletul, al integrarii euroatlantice. La 26 ianuarie 1994 este semnat Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace. Prin acest demers, dupa 50 de ani, Romania, prin armata sa, putea sa-si confirme vocatia europeana. Peste 10.000 de militari, sub egida ONU, OSCE sau NATO, in misiuni preponderent umanitare, pe trei continente, au fost mesagerii unei tari ce isi cauta locul si isi revendica un statut mult timp refuzat: tara central-europeana, principal factor de stabilitate in zona balcanica, placa turnanta, si de legatura, intre Occident si Orient.

Momentul Praga, summitul din noiembrie 2002, a reprezentat pentru Romania incununarea a 12 ani de eforturi diplomatice si militare, ce au avut ca unic scop accederea in cea mai puternica structura politico-militara a lumii, Alianta Nord-Atlantica. Se implinea un ideal.

 

 Locotenent Marius NITULESCU

<sus>