A pornit din Plopsorul sarac al Gorjului si mai sarac. Cu dorinta si cu visul sa-si gaseasca un loc la o scoala profesionala si, mai apoi, o slujba, de strungar, intr-una din uzinele patriei.
A
reusit.
Apoi,
dupa ce a devenit strungar, a dorit sa urmeze liceul, sa obtina o diploma de
bacalaureat.
A
reusit.
Vremurile
l-au impiedicat sa acceada direct la o facultate de medicina, asa cum ar fi vrut. A pornit-o deci pe drumul scolii
militare sanitare.
A
reusit.
Apoi
au urmat alte si alte provocari. Tuturor le-a facut fata... Absolvirea, ca sef
de promotie, cu nota maxima pe tara, a Universitatii de Medicina si Farmacie „Dr.
Carol Davila“ (10 la licenta si tot 10 - media anilor de studii), obtinerea
titlurilor de medic specialist, medic primar, doctor in stiinte medicale,
membru al diferitelor societati internationale de profil, comunicari, lucrari
si articole stiintifice in revistele de specialitate si, concomitent cu toate
acestea, ascensiunea de la
simplu stomatolog la sef de lucrari implantologie orala – la Universitatea de
Medicina si Farmacie „Carol Davila“ din Bucuresti.
Din
2000 incoace, in fiecare an, la lucrarile Academiei Americane de Implantologie
Orala din SUA, printre somitati se afla si medicul dr. Ioan Sirbu, specializat
la New York, in clinica prof. dr. Leonard Linkow, unul dintre parintii
implantologiei mondiale. Este semnificativa pentru noi aceasta manifestare
deoarece la una dintre cele mai importante reuniuni din lumea medicala
americana, organizata nu numai in scopuri pur stiintifice, dar si din ratiunea
de a amplifica solidaritatea umana, participa recunoscutul medic militar roman
din Clinica de Implantologie a Spitalului Clinic de Urgenta Militar Central „Dr. Carol Davila“
din Bucuresti.
Extraordinar
este faptul ca pe acest traseu al uriaselor eforturi, pentru a spune adio
protezelor clasice si inlocuirea lor cu implanturi dentare, s-a inscris cu
brio, de multi ani buni, si Scoala de Implantologie Orala de la Spitalul Clinic
de Urgenta Militar Central „Dr.
Carol Davila“, din care face parte
medicul dr. Ioan Sirbu. Se poate afirma ca, prin aceasta realizare de exceptie,
Armata Romana a devenit, si in acest areal medical, pionierul introducerii in
sistemul sanatatii din tara noastra a unei ramuri stiintifice moderne, nascuta
si dezvoltata peste Ocean, in Statele Unite ale Americii, care este implantologia orala. Asadar, daca astazi, in
Romania, implantologia orala cunoaste o dezvoltare corespunzatoare si in alte spitale
si clinici din Bucuresti sau din alte
orase, acest lucru este posibil si datorita unor profesionisti precum medicul dr. Sirbu. Daca astazi, pentru sute
si sute de romani, implantul dentar a inlaturat toate inconvenientele generate
de vechile tehnici care schimbau fizionomia si generau un disconfort extrem de
mare, redand oamenilor bucuria pe care au avut-o, candva, cu dintii lor
naturali, meritul de pionieri in domeniu, cum am spus, apartine medicilor
nostri stomatologi militari, printre care medicul dr. Sirbu si-a cucerit un loc
de frunte.
Generalul
de brigada dr. Ioan Sirbu, medic stomatolog militar in Armata
Romaniei, este solicitat anual de inaltul forum academic din SUA sa se alature colegilor de breasla americani in
eforturile lor de cercetare intr-un domeniu de stricta specialitate. El
raspunde, astfel, si apelului presedintelui George W. Bush, care a cerut
concetatenilor sai si oaspetilor straini sa dovedeasca solidaritatea
medicala spre binele oamenilor de
pretutindeni. Din 2000, medicul militar Ioan Sirbu din Romania este, in fiecare
an, mesagerul unei scoli prestigioase de specialitate. Mai mult decat atat, el
pune temelia unei prietenii mai puternice intre americani si romani.
Avansarea
recenta la gradul de general de brigada si incredintarea functiei de comandant
al Institutului Medico-Militar stau de-acum marturie a unei capacitati
intelectuale deosebite si competente internationale recunoscute.
Medicul
dr. Sirbu este cunoscut si de catre
soldatii si generalii deveniti, pentru
o vreme, pacienti ai Clinicii de Implantologie din Spitalul Clinic de
Urgenta Militar Central „Dr. Carol
Davila“ nu numai ca medic de exceptie, dar si ca om de o deosebita
integritate individuala si... institutionala. Nu a existat si nu o sa existe
vreodata un pacient refuzat de Domnia sa.
Scrisoarea
de multumire adresata deunazi de sotia unui subofiter al armatei noastre,
pentru care doctorul Sirbu a venit, special, la clinica intr-o sambata
dupa-amiaza spre a interveni in urgenta solicitata, este doar una din zecile de
dovezi ce vorbesc, de la sine, despre un mare om si un distins medic.
Generalul
de brigada dr. Ioan Sirbu este la fel de stimat de colaboratorii si
colaboratoarele sale, de pacientii, studentii militari si civili si de catre
intreg personalul unitatii medicale ca si atunci cand era maior,
locotenent-colonel sau colonel.
Doctorul
Sirbu este un general pe cinste. Realizarile sale de pana acum si planurile pe
care si le propune in noua functie de comandant al Institutului Medico-Militar
il definesc ca pe un lider cu acele calitati indispensabile de autoincredere
contagioasa, optimism nelimitat si idealism incurabil, care ii permit sa-i atraga si sa-i mobilizeze pe
altii spre a indeplini sarcini pe care
nu au visat ca le-ar putea infaptui.
Making Ideas
Clear (II)
B.
Frazele
Una
din principalele trasaturi ale limbajului oral este fraza scurta, usor de
retinut. Nici limbajul scris nu suporta fraze prea lungi, deoarece ingreuneaza
intelegerea mesajului si il indeparteaza pe cititor. Din pacate, si in presa
scrisa se ignora aceasta regula elementara a exprimarii moderne. Saptamana
trecuta, un cotidian bucurestean a publicat un articol care nu avea decat trei
(trei!!!) fraze, dar care numarau 41, 86, respectiv 109 cuvinte! Titulul materialului era si el pe masura: 12
substantive si nici un verb!
1.
Folositi verbe, nu substitute. Verbul este motorul care misca propozitia; sa-l
punem, deci, in mod serios la treaba. Unii vorbitori, numiti, in engleza, nounusers,
se straduiesc in zadar sa „incarce“ substantivele, in loc sa foloseasca
verbele vii. Decat sa spuna, simplu si direct, „Graba strica treaba“, ei prefera formularea: „Precipitarea
atrage dupa sine negarea economiei“. Adica mai rau decat daca s-ar scarpina la urechea dreapta cu mana stanga.
2.
Preferati verbele active celor pasive. Verbele pasive sunt si ele utile, dar la
ele se recurge cu parcimonie, doar pentru a crea efecte speciale. De regula, in
viata de zi cu zi, dar si in limba literara, se folosesc verbele active. Celor
care nu cred, lingvistii anglo-americani le recomanda sa-i citeasca pe
Shakespeare si Shaw, sa studieze discursurile lui Lincoln si Churchill si
sa compare in ce proportie sunt prezente
cele doua tipuri de verbe.
3.
Stergeti cuvintele goale!
a.
Adjectivele si adverbele. Daca ne amintim, „limbajul de lemn“ era suprasaturat
cu adjective si adverbe. Chiar trebuie sa ne amintim acest mod de a deforma
limba, ca sa nu il repetam. Aceste parti de vorbire sunt necesare in expresii ca:
„soba foarte incinsa“, „curba foarte stransa“, deoarece comunica ceva
esential. Dar a spune „foarte necesar“, „cel mai unic“, „foarte
exceptional“, „cel mai superior“ este gresit. Atat in limba romana, cat si
in limba engleza trebuie combatut excesul de „foarte“, de „cel mai“.
Pentru a scapa de „very“, un
maestru al limbajului propunea inlocuirea lui cu „damn“, deoarece orice
corector l-ar sterge pe acesta din urma. Numai ca vorbitorul nu are corector;
el trebuie sa faca acest lucru singur.
b.
Prepozitiile si conjunctiile compuse. Si aici exista destul loc pentru a ne
simplifica exprimarea. Este de preferat sa spunem „daca“ in loc de „in
situatia ca“, „despre“ in loc de „cu
privire la“ s.a.m. d.
Desigur,
respectarea regulilor de mai sus necesita mai mult timp pentru pregatirea unui
discurs. Churchill spunea, cu umor: „Mi-am petrecut intreaga viata pregatind
speech-uri improvizate“. Tocmai de aceea a ajuns un mare orator, iar noi il
citam atat de des.
General
de brigada Mihai FLOCA
Nascut dintr-o
stare de spirit (II)
Observatorul
militar – prima publicatie militara importanta din
Romania – isi are izvoarele in starea efervescenta politica, ideologica,
sociala, culturala si militara care a cuprins cele trei provincii romanesti in
timpul de dupa infrangerea Revolutiei romane de la 1848 si, mai ales, dupa
Unirea Principatelor de la 1859.
Pe
terenul framantat de ideile promovate pe baricadele „revolutiei neizbutite“,
cum o caracteriza Nicolae Iorga, are loc o adevarata explozie publicistica
romaneasca. Atat in tara, cat si in strainatate, unde s-au risipit
revolutionarii, apar reviste ce poarta pecetea unor personalitati culturale
entuziaste si dornice sa racordeze natia romana la mersul vremurilor. Astfel,
la Paris, in 1851, apare Junimea Romana, condusa de Alexandru Odobescu,
iar in 1857, Opiniunea lui V. A. Urechia si Ghe. Cretianu. La
Bruxelles, este tiparita Republica Romana, scoasa de C. A. Rosetti si
Cezar Bolliac, iar la Cernauti, in 1848, refugiatii revolutionari scot foaia Bucovina
sub conducerea fratilor Alecu si Gheorghe Hurmuzachi.
In
tara, Albina Romaneasca a lui Asachi este transformata, in 1849, in Gazeta
de Moldova care avea sa traduca textele si in franceza pentru a fi citite,
scrie Iorga in Istoria presei romanesti, si de „elementele culte din
armata de ocupatie ruseasca“.
Tinerii
iesiti de pe bancile Academiei Mihailene scot, in anul 1850, Zimbrul, la
care vor colabora Alecsandri si Bolintineanu, care face apel la patriotismul
ofiterilor romani si la rolul progresist al institutiei militare.
Mihail
Kogalniceanu, revenit in tara, obtine aprobarea si scoate la 1 octombrie 1855
un ziar curajos, Steaua Dunarii, in care, printre altele, va milita si
pentru informarea publicului despre „spiritul si tendintele marilor
luptatori“. Daca in acelasi an, in Muntenia, aparea Patria, lui
Nenovici, in 1858, in Moldova, este scoasa „foaia politica si literara“ Patria,
de catre C. Gane.
Un
moment aparte il constituie aparitia ziarului Romanul, sub conducerea
lui N. Kretzulescu si a lui Odobescu, in anul 1857, ziar care va deveni o
veritabila si curajoasa tribuna politica, sociala, culturala si militara, pe
care cenzura o va suprima de cateva ori.
Dincolo
de munti vor reaparea cele doua publicatii infiintate in acelasi an 1838 si
suprimate de guvernul habsburgic pentru pericolul revolutionar ce-l prezentau, Foaia
pentru minte, inima si literatura si Gazeta Transilvaniei.
Unirea
Principatelor Romane de la 1859 a deschis calea unor schimbari radicale in
toate domeniile vietii din Romania, inclusiv in presa. Cei sapte ani de domnie
a lui Alexandru Ioan-Cuza se inscriu ca o perioada de profunde reforme care au
modificat structural societatea romaneasca. Aceste mutatii cu adevarat
revolutionare, inclusiv in institutia militara, nu puteau sa nu aiba un rasunet
si in plan publicistic.
Nevoia
unor tribune de exprimare si confruntare a ideilor si nevoia de dialog si chiar
de polemica, specifica unor vremuri revolutionare, se vor materializa in
cresterea numarului de publicatii romanesti.
Primul
ziar aparut dupa Unire, la Bucuresti, chiar pe 28 ianuarie 1859, purta
semnatura lui Bolintineanu, cantaretul „maririi ostirii romane“,
si se intitula Dambovita. In februarie 1859 apare tantarul editat
de C. A. Rosetti si de Nicolae Orasanu, iar in mai 1859 se difuzeaza Tribuna
Romana, condusa de Nicolae Ionescu si de ofiterul de pompieri Ion Leca,
primul ziarist in uniforma pedepsit dupa regulamentul militar pentru un articol
scris impotriva Parlamentului.
In
anii de dupa Unire, dupa Dacia lui V. A. Urechia de la Iasi, intalnim Curierul
Principatelor Unite, scos de N. Kretzulescu, unde semneaza C. Bolliac, N.
Filimon si D. Bolintineanu, Reforma lui I. G. Valentineanu, Aripile
furtunoase tiparita de C. G. Florescu, Opiniunea nationala, scrisa
de N. Orasanu si, in 1861, Revista Romana care publica si studii despre
armata. De altfel, fie ca se intitulau „organ politic, comercial si cultural“,
fie „jurnal politic, comercial si literar“, toate publicatiile vremii
cuprind informatii despre reformele din armata si evenimentele militare din
Europa, studii semnate de ofiteri romani si traduceri militare din publicatiile
straine.
La o parte dintre aceste publicatii au
colaborat multi ofiteri care, alaturi de oamenii de cultura ai vremii, si-au
exersat condeiul pentru publicatiile militare ce urmau sa apara, inclusiv
pentru Observatorul militar.